De la fereastră, din vagon,

Văd satul alb sclipind în zare...

Un șuier lung... Tresar mișcat...

Simt inima bătîndu-mi tare.

Văd poarta țărnii... Turnul vechi...

O casă... două... toate ninse!

Și gara... lume... Uite-ai mei!

M-așteaptă toți cu brațe-ntinse...

E mult de cînd nu ne-am văzut,

E-atîta haz și bucurie!

Doar numai frățiorul mic

Se uită lung: nu mai mă știe...

În ochii lui naivi și mari

Citesc un gînd, o dulce teamă...

Și parc-ar vrea să-ntrebe-ncet:

„Cine-i urîtul ăsta, mamă?...”