Rătăcea acu prin codri,

Uluit de bucurie,

Și, copil fără de grijă,

Dă să-și facă jucărie.

Patru doage își alege,

Le-ntocmește, le-ncleiază:

Fluier cu răsunet mîndru

Astfel își întruchipează.

Cu picioarele-atîrnate

În văzduh, cum s-așezase

Tocmai sus de tot, pe culmea

Unei stînci prăpăstioase,

Doamne, cînd la gură duce

Tulnicul întîia oară!...

Munții clatenă din vîrfuri,

Codrii negri se-nfioară...

Ca purtați de vijelie,

Valvîrtej aleargă norii,

Și din bolțile tăriei

Cad străfulgerați prigorii;

Apele se-ndeasă-n ropot,

Tulburate preste prunduri,

Neguri răsărind se-nalță

Din prăpăstii fără funduri!

Însă Pintea cîntă, cîntă!...

Tot mai mult cîntarea-i place,

Pînă ce din ceață zarea

Prinde-ncet a se desface,

Iar cînd soarele deodată

Lumină tăria-ntreagă,

Colo-n plaiuri depărtate

Ce să vezi, măi frate dragă!

Nouă sate risipite

Peste-ntinderile zării

Se-nvîrteau voios în horă

După sunetul cîntării.

Țupăiau bătrîni și tineri...

Poate c-ar juca ș-acuma,

Dacă Pintea Năzdrăvanul

S-ar fi întrecut cu gluma!