Din raiul mîndrilor Bucegi

Ce te jelesc de ani întregi,

Ce dor atît de nențeles

Te-a îndemnat să vii la șes?

Credeai c este la oraș

Norocul tău, biet păstoraș...

Ca un copil nepriceput,

Amar de tine, n-ai știut

Ce griji, ce patimi, ce nevoi

Ne bîntuie în veci pe noi...

O, n-ai știut, biet, păstoraș,

Ce tristă-i viața la oraș!

Și ne-ai venit așa curat

Ca gîndul care te-a furat,

Și-atît de blînd te-ai încrezut

În toate cîte le-ai văzut.

Că nu știai, biet păstoraș

Ce lume rea e la oraș!

La porți închise ai bătut,

Pe căi greșite te-ai pierdut.

Și steaua fără de noroc

Te-a urmărit din loc în loc.

Străin de toți biet păstoraș,

În goana oarbă din oraș...

Acum în darn plîngi nopți întregi

De dorul mîndrilor Bucegi;

Te-ai reîntoarce, și-i tîrziu,

Tot e-ntuneric și pustiu...

Ce-ai căutat tu la oraș,

Sărmane păstoraș...