Doarme tainica grădină,

Și departe, -asemeni unei

Bărci de-argint rătăcitoare,

Dusă lin de unda mută,

Numai lebăda șe mișcă

În singurătatea lunei,

Singură purtînd solie

Dintr-o lume dispărută.

Mîndra apelor crăiasă

Lunecă-n mișcări încete,

Și vîslind la întîmplare,

Dată visurilor pradă,

Leagănă pe-oglinda apei

Basmul vechi al unei fete

De-mpărat, mireasă tristă

În vesmîntu-i de zăpadă.

Și cum își înclină gîtul

De omăt și trece printre

Umbrele de sălcii triste,

Ea visează-ntotdeauna

Că palatele-i de aur

Porțile-i deschid să intre

În iatacurile mîndre

Unde luminează luna...

Astfel toată noaptea-și poartă

Palida-i melancolie.

Lunecînd rătăcitoare,

Pradă visurilor dată...

Dorm palatele de aur

Scufundate pe vecie...

Tainic stuful doar suspină

Lîngî țărm: „A fost odată...”