De cîntece răsună codrul

În faptul mîndrei dimineți;

La casa mică din poiană

Descalecă un călăret.

„Hei, bună vremea, mătușică.

Drăguța unde mi s'a dus? —

Pe pat de moarte-i, sărmănica,

Acolo 'n cămăruță, sus.

Voinicul urcă scara 'n pripă

Cu gînd pierdut, cu suflet stins

De ușă, biet, se sprijinește

Nu poate 'nainta de plîns.

O vino, vino, mult dorite,

Căci în curînd mă vei dori:

Curînd acești doi ochi albaștri

Cu pînză s'or acoperi.

În haină albă de mireasă,

Mireasa'ți va dormi 'n sicriu,

Și n'o vei duce tu la nuntă,

Și nici acasă, mai tîrziu.

M'or duce cioclii să mă 'ngroape,

Vei plînge tu nemîngăiat,

Apoi te-i logodi cu alta

Căci sînt destule fete 'n sat...”

„Tu ce mi-ai fost de-apururi dragă

Și'n veci de veci nu mă 'ntristai —

De-ai știi în inima'mi, sărmană,

Cu vorba ta ce rană tai!”

Lung se priviră plini de jale,

Așa duios, cei doi iubiți

Cu mînile înpreunate —

Copii de moarte logodiți.

Atunci ea lin închide ochii;

El scoate-atunci încetinel

Inelul ce-l purta pe deget;

Pe gură-i puse-acel inel.

Și dac'a plîns în clip'aceea

Mă 'ntrebi pe mine-acuma tu? -

Chiar eu am isbucnit în lacrimi

Și n'am văzut: a plîns ori nu!

Groparul îns'avu de lucru

Să sape două gropi în șir:

Și amîndoi acum alături

Dorm fericiți în cimitir...