Stă Caraimanul 'nnegurat,

Moșneag în veci cu fruntea sus;

Slăvitul zilei împărat

Încet se lasă spre apus.

Și cum se uită la moșneag,

Se mai oprește-o clipă-n loc:

I-azvîrle cu un zîmbet drag

Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi, doi nourași,

Urcînd tiptil, în zare, sus,

Rîd răsfățați și drăgălași,

Privind idila din apus.