Se plimbă prin grădina mănăstirii

Domnița, albă-n rasă cenușie.

Amurgu-și cerne umbra-i viorie,

Lung sună toaca-n toiul tînguirii.

Șoptesc încet prin flori de iasomie

Și parcă vor s-o mîngăie zefirii;

Se scutură pe straturi trandafirii,

Și crinii mor, dar ea nu vrea să știe.

Departe,-n zări, e vrajă, cîntec, viață...

Ea trece albă,-nvăluită-n ceață,

Asemeni unei palide vedenii...

Uitată de părinți și de rudenii,

De bucurii și de dureri străină,

Se stinge-n rînd cu florile-n grădină...