Lună, tu, care te duci peste zi,

O, ce se-ntâmplă cu tine?

Spune, crăiasă a nopților și

Candelă a nopților line!

Torță de-argint ce spânzură-n cer

Tristă, și palidă liră.

Taină a nopții, vrajă, mister,

Cântec în somn ce suspină!

Tu, ce ningi floare de-argint pe alei

Și argintoase prin ramuri,

Faci ca să picure ploi pe scântei,

Pui poleială pe geamuri.

Tu, ce-n frumoasele nopți de florar

Și-n drăgăstoasa lui lună,

Când își recapătă versul ei clar

Privighetoarea nebună,

Tu, care spânzuri o candelă sus,

Albă în noaptea cea sumbră,

Și luminezi pe divinul Isus,

Chipu-i ce luce din umbră,

Tu, ce pe vârfuri de brazi îți strecori

Horbota, albă podoabă,

Duci în genune albastrele flori

Care pălesc prea degrabă.

Tu, care rătăcitoare năluci

Faci să umble-n portaluri,

Negre fantome aduci la răscruci,

Farmec urzești peste valuri.

Tu, care tremuri pe ape ușor

Horbotă albastră și fină,

Faci un palat strălucit dintr-un nor

Și îl inunzi în lumină.

Tu, întristatul, tăcutul străjer,

Crai trist de veghe, când ție

Stelele-ți spun povești de mister,

Tainice-n pacea târzie.

Înger de pază cu braț de argint,

Crainic al nopții senine,

Scuturi în orice ascuns labirint

Dulce parfum de verbine.

Tu, ce ne porți pe drumuri pustii

Până la granița zării

Și strălucești peste dealuri, câmpii

Și ape pustii ale mării...

Tu, ce străbați printr-un nour încet

Ca prin tăcute palate,

Tristă și pală, ca Lady Macbeth,

Ganguri întunecate.

Tu, care tremuri pe trestii și-arunci

Firele lungi de beteală

Și rătăcești prin văi și pe lunci

Tristă și alb-ideală.

Tu, ce fecioarele mi le-ncununi

Cu diademe de rază

Și te-adâncești printre negre genuni

Unde Satana veghează.

Sunet al nopții, duh protector!

Rază eternă și vie,

Duhul meu saltă cuprins de fior

Și preamărire-ți cânt Ție!