Citesc... De sub pleoapă nu o dată

Îmi scapără în jos, pe obrazul meu,

O lacrimă... și te citesc mereu

Și parcă te-aș citi întâia dată!

Ce orizonturi nouă-mi luminezi

Cu raza genială-a minții tale!

O lume ideală tu-mi creezi

Și peste toate-arunci un giulgi de jale

Ce fâlfâie întunecat în aer...

Și strunele pe care ning petale

Suspină-amar, ca-n vis, abia atinse

De degetele-ți palide și reci,

De degetele-ți reci și-atât de pale...

Scoțând sub mâna ta măiastră-un vaier...

Și fruntea ta cu lauri o-ncununi,

Cu crini, cu nuferi, ferigi din genuni,

Cu trandafiri ce din grădini i-aduni...

Plutind spre culmi cu aripile-ntinse,

Învăluit în nouri, tu petreci

În sfânta-apoteoză-a morții reci...

O, numele tău sfânt poți să ți-l treci

În cartea nemuririi necuprinse...

Cât va mai izvodi glas omenesc,

Un viers în dulcea limbă-armonioasă

Din cea mai scundă și-umilită casă

A preamăritului grai românesc!