Târziu se face ziuă, curând se face seară

În odăița scundă din strada solitară.

Hârțoage prin unghere și patul la perete,

Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăștiete,

Și-n negură eternă, o lampă mititică

Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică...

Ci totuși nopți de-a rândul, ea arde cu credință,

Și zarea ei hrănește o dulce suferință

În ceasurile triste de grea singurătate,

Când numai vântul plânge pe uliți depărtate...

Atunci ea luminează pe-un tânăr stând la masă

Cum scrie și citește sau câteodată-și lasă

Încet pe mână capul... Și cine știe unde,

În care lumi și vremuri gândirea lui pătrunde,

Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează

Și-i încunună fruntea cu firava ei rază...

Dar câteodată lampa, sătulă de veghere,

Își pâlpâie-n feștilă lumina care piere

Și umbre cresc și joacă pe ziduri și podele...

Tresare visătorul atunci privind la ele,

Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul,

Ca-n așternut să-și toarcă pe întuneric visul...

A doua zi se scoală, se-mbracă și se duce,

Dar parcă nu prea știe cam încotro s-apuce,

Și-nfrigurat se-ntoarce în fiecare seară

În odăița scundă din strada solitară...

... Voi mă-ntrebați acuma, firește: cine-i oare

Acest copil sălbatic, cu fruntea visătoare,

Adus de mine-n versuri cu artă-așa subtilă,

Că, zugrăvindu-l, însumi i-am suspinat de milă?...

„O, l-am ghicit!” va spune drăguța domnișoară,

Oftând și ea la rându-i, căci nu-i întâia oară

Când îi răsare-n minte duioasa cunoștință,

Cu părăsita casă și viața-n suferință,

Această arătare din vechile poeme,

Ce nu cunoaște țară și nu cunoaște vreme,

Acest erou romantic visat și zi, și noapte

De brudnicele fete cu mințile necoapte...

„Îl știu și eu! va zice băcanul cel simpatic.

E vreun „împușcă-n lună”, un tânăr ușuratic

Ce scrie cărți cu versuri, — ei și?... ce-mi pasă mie,

Că eu doar nu sunt membru de la Academie,

Să stărui ca să-i deie vreun premiu, la-mpăcare,

Și-apoi câți fac oferte și care mai de care!”

Nu, scumpă domnișoară, nu chir Sotir, băietul

De care este vorba nu face pe poetul,

Și chiar de umple-adesea caiete-ntregi cu rime,

Vă jur că până astăzi nu le-a citit la nime.

E drept că trece strada cu pașii cam nesiguri.

Și ochii câteodată îi ard aprinși de friguri,

Și e cam tras la față, și pare cam anemic,

Și nici nu cred să aibă vreun titlu academic

(Căci titlurile astăzi la toți le-astupă gura),

E drept că se ocupă chiar cu literatura,

Dar... n-are mândre plete și nu-i croit la modă,

Și dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă,

Nu-s închinate totuși puternicilor zilei,

Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili,

Nici nu discută artă în colț de cafenele

Și are-o sfântă frică de proști și versuri rele.

El este, cum s-ar zice, un tânăr oarecare,

Copil preacumsecade, cu multă aplecare

La-nvățătură: poate ar fi ajuns departe,

Dar pân-acum, sărmanul, nu-avu, pesemne, parte...

Crescut la umbra unei biserici vechi, la țară,

Ați înțeles că nu e măcar nepot de vară

Al vreunui stâlp al țării, și, prin urmare, nu e

Împins de spete scara măririlor s-o suie...

Pârinții lui muriră departe, în bordeiul

Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul

Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine...

La umbra-i primitoare era așa de bine!

Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul

A fost silit din vreme să-și părăsească satul

Și la oraș el însuși pe sine să se crească,

Cum cresc mai toți orfanii în țara românească.

Azi dă-n familii lecții și scrie la gazetă,

Ducându-și viața-n studiu și liniște discretă.

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună

O muzică de flăcări în sobă-i dacă sună

Și-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă

Într-o lumină dulce ființa lui săracă,

Încât chiar și surtucu-i, ieșit de ploi și soare,

Își ia atunci un aer voios, de sărbătoare...

Încolo, totdeauna atotstăpân e gerul.

Zadarnic soba veche mai străjuie ungherul,

Și-adesea îi îngheață cerneala-n călimară...

Dar viața asta totuși nu i-ar părea amară,

De n-ar cunoaște lumea cum este prea de-aproape,

Și-n ea n-ar fi nici oameni mișei, nici versuri șchioape...

Deci, cum venea spre casă, într-un amurg de toamnă,

Îl ia cu frig din spate... El, neștiind ce-nseamnă,

Nu vrea să bage-n seamă că nu-s chiar semne bune...

Dar nopțile și lipsa încep să se răzbune:

O boală nemiloasă, încet, pe-ascuns, îl sapă,

Și iată-l, stins și palid, pășind tăcut spre groapă.

E obicei acuma să faci s-apară-o zână

Ce vine-nduioșată... iar diafana-i mână

Să-i netezească fruntea cu dragoste de soră,

La viață rechemându-l în cea din urmă oră....

Ci zâna nu s-arată în chilioara tristă...

De unde să s-arate, mă rog, când nu există?

Așa, o vreme dânsul bolește din picioare

Și nimenea pe lume nu l-a-ntrebat ce-l doare,

Pân' ce-ntr-o dimineață vecinii mi-l aflară

Mort în chilia scundă din strada solitară...

O, Doamne, câte visuri și-avânturi mari înfrânte

Pe veci sunt osândite cu el să se-nmormânte!

Se spulberă-n risipa țărânii o comoară,

Și nu-i întâiași dată, nici cea din urmă oară.

Câți tineri ca și dânsul nu cad așa, victime,

Că nime nu-i cunoaște, și nu-i iubește nime,

Ca florile plăpânde ce n-au decât o vină:

S-anunțe primăvara că trebuie să vină...

Dar eu n-acuz pe nimeni de-această nedreptate!

Nu osândesc pe nimeni. Știu că-n societate,

Ca și-n întreaga fire, este-o economie

De forțe ce se leagă, că unul dintr-o mie,

Când nu-și găsește locul, de aur fie-i versul,

De dragul lui o lume tot n-o să-și schimbe mersul.

Nu osândesc pe nimeni, pe nimeni, o repet.

Ce-am vrut să spun atuncea în versurile-aceste?

V-am spus adevărata și jalnica poveste

Cum se încheie-adesea o viață de poet!