Departe, pân' la mine, blând,

Înâiul vers al tău pătrunde;

Uimit plec fruntea, și-ascultând,

Tristețea nu mi-o pot ascunde.

Te văd la masa ta de scris

Și simt credința ta ce leagă

De orice gând un mândru vis,

De orice vis o lume-ntreagă!

Așa ca tine-am fost noi toți,

La vârsta când, robit deșartei

Iluzii, socotești că poți

S-atingi vreodată culmea artei.

Dar prea e dulce, prea-i duios

Și-atâta-ncredere respiră

În plânsetu-i melodios

Întâiul tău acord de liră...

O, nu mă-ndur să te dezmint,

Și trist, cu fruntea înclinată,

Ascult străvechiul cântec sfânt

Ce l-am cântat și eu odată...