Ieri am găsit pe banca solitară

Din parc un biet mănunchi de flori trecute...

Sărmane flori! Ce mîini necunoscute

V-au strîns la piept și-apoi vă aruncară?

La ce-ntîlnire mărturii tăcute

Mi-ați fost? Ce ochi cuminți ori plini de pară,

Privind la voi cu drag, se bucurară

Și v-au uitat apoi așa de iute?...

Săltau atîția fluturi pe cîmpie

Cînd străluceați în roua dimineții...

Ce v-ați făcut mireasma timpurie?...

Ce triste-mi stați acuma, și zdrobite!

Nu vreau să plîng... O clipă-i visul vieții...

Flori veștede, flori moarte, flori iubite!...