Pe fecioria mea - pe când eram

De doisprezece ani - zău, c-am strigat-o!

Hei, mititico! Vino, puica mamei,

O, doamne! Unde-i? Julieta!... Iat-o!

E vorba... Doică, lasă-ne puțin...

Avem o taină... stai mai bine, doică!

M-am răzgândit; ne-om sfătui tustrele.

Tu știi că fata noastră-i măricică...

Mă jur pe paisprezece dinți ai mei,

Deși nu am decât vreo patru doar,

Ea n-are încă paisprezece ani!

Cât mai avem de azi pân' la Sân Petru?

Oricâte zile, atuncea când or fi
Sân Petru, tocmai în ajunul zilei
Se-ncheie de la nașterea copilei
Chiar paisprezece ani. Că doar Suzana -
S-o odihnească Dumnezeu, sărmana,
Acu-i în cer, n-avui de dânsa parte!
Suzica mea era de vârsta ei; -
Dar, cum spuneam, în seara de Sân Petru,
Ea era tocmai paisprezece ani, -
Îi era, pot s-o spun, și cu temei! [4] !...
Acu-s unspre'ce ani, de-a fost cutremur,
Și-am întărcat-o (cât oi fi pe lume,
N-am s-o mai uit) taman în ziua-aceea,
Mi-am pus pelin pe sfârc și mă prăjeam
La soare, sub cotețul de porumb, -
La Mantua erați Măria Voastră, -
Țin minte parcă-i ieri; și cum spuneam:
Când a gustat pelinul ce-l pusesem
Pe sfârcul țâței și-l găsi amar -
Să fi văzut cum s-a zborșit micuța
Și cum mi-a bozolit, drăcșorul, sânul!
Și... trosc! făcu atunci proumbăria.
N-a fost nevoie să-mi mai spună: fugi!
Și-s unsprezece ani în cap de-atunci,
Că ea sta copăcel pe-atunci, drăguță,
Pe sfânta cruce, chiar cerea să umble
Și forfotea de colo pâna colo...
Cu-o zi-nainte se plesnise-n frunte
Căzând cu fața-n jos, și omul meu -
Să-l ierte Cel de sus! - era un om
Așa de hâtru! - o ridică-n brațe:
«Hai», zice el, «căzuși, așa, pe față?
Când îi fi mare, ai să cazi pe spate!
Așa-i Julico?» și, o, Preacurată!
Ea tace-atunci din plâns și zice «Da!»
Vezi cum se prinde gluma câteodată!
O mie de-ani de-aș mai trăi, nu uit.
«Așa-i Julico?» zice el; ea tace
Din plâns și zice: «Da!»

Tac, doamnă dragă,
Dar nu mă pot opri să nu fac haz
Cum ea tăcu din plâns și zise: «Da!»
Și-avea cucui-n frunte cât o prună!
Și cum țipa! «Hai» - zicea omul meu, -
«Căzuși pe față? Ai să cazi pe spate
Când te vei face mare, nu-i așa?»
Ea tace atunci din plâns și zice: «Da!»

Tac, uite tac! Te aibă Domnu-n pază-i!

Că doară tu ai fost cea mai frumoasă

Păpușă care-am alăptat-o eu!

S-ajung să te mai văd de-acum mireasă

Și nu mai vreau nimica.

Da, mireasă!

Da, asta e chiar ce vroiam să spun.

Ce zici, copilă, vrei să te măriți?

Să mă mărit? Nici nu visez măcar

Înalta cinste...

Cinste! Auziți!

Aș spune zău c-a supt înțelepciunea

Cu laptele, de n-aș fi doica ei!

Aci-n Verona-s mame azi, femei

Cinstite și mai tinere ca tine.

De nu mă-nșel eram și eu ca ele

La vârsta-n care tu ești fată încă.

Într-un cuvânt: Paris îți cere mâna...

Și-i un fecior, fetico! O comoară

Nu alta!

A Veronei primăvară

Nu numără o mai aleasă floare.

Ce zici de-acest fecior de mare neam?

Deseară vine la serbarea noastră.

Citește-i dar în mândra carte-a feții

Ce-a scris într-însa mâna cea măiastră

Neîntrecută-n nuri a frumuseții;

Scrutează-i trăsăturile-i alese

Și, dacă dai de lucruri ne-nțelese,

În scrisul umed al privirii sale

Găsești, la colțuri, note marginale.

Acest volum de-amor, amant răzleț,

De s-ar lega, ar fi fără de preț,

Și strălucirea scumpului tezaur

S-ar revărsa și-asupra îmbrăcăminții

Se-nchide-n copcii de-aur basmul de-aur...

Astfel și tu, dacă-ți asculți părinții

Și-ți faci din Paris ținta fericirii,

Vei fi, făr' a scădea deloc, părtașă

Și-a bogăției lui și-a strălucirii...

Să cadă? Nicidecum! Ferit-a sfântul!

Că doar femeia prin bărbat se-ngrașă...

Doresc să văd și eu de-i cu putință

Să-mi placă, dacă-l văd, precum ai spus.

Dar nu voi trece de hotarul pus,

Iubită mamă, chiar de-a ta voință.