Să ne slujim de-un logos scurt drept scuză?

Sau să lăsăm în pace biata muză!

Azi nu mai sunt la modă ceremonii

De-acestea, prin saloanele Veronei.

La ce-ar sluji Amor, cu o eșarfă,

Ca un tătar c-un arc pestriț o marfă

Ce-aruncă numai spaima printre fete

Ca o momâie într-un stol de vrăbii?

Pot să ne ia în ochi dacă le place.

Jucăm un dans, sau două și plecăm.

N-am chef să sar. Să mi se dea o torță,

Tot sunt eu sumbru: vreau să fac lumină.

Ușor de voi, cu inima ușoară

Și cu pantofi ușori; sufletul meu

Ca plumbul mă apasă la pământ,

De nu mai pot să mă urnesc.

Tu ești

Înamorat: lui Amor deci îi cere

Aripile și-avântă-te în sfere!

Sunt prea adânc străpuns de-a lui săgeată,

Spre-a mă-nălța pe-aripile-i ușoare

Deasupra grelei mele suferinți.

Mă prăbușesc sub greaua lui povară.

Te prăbușești? Fii dar și tu povară:

Și cum e gingaș, lesne-l poți înfrânge.

Amorul gingaș? Nu, brutal și crud

Și arțăgos: ca spinul el te-nțeapă.

De-i crud, fii crud, și-nțeapă-l de te-nțeapă,

Și cred că-i trece pofta să re-nceapă...

O mască dați-mi! Mască pentru mască!

De-acuma ochii săi n-au să-mi cunoască

Defectele și masca va roși

În locul meu.

Băteți la ușă, și

Hai să intrăm. Și-odat' intrat, oricare

Să-și pună sprinten labele-n mișcare.

O torță! Cei cu inima ușoară

Pot gâdila cu tălpile podeaua

Nesimțitoare. Eu doar, vorba veche,

Țin lumânarea și mă uit la ei...

Și-oricât de viu e jocul, stau pe loc.

Noi te vom scoate din acest băltoc

În care zaci, vârât până-n urechi.

Haidem, că cheltuim lumina zilei.

Vreau să spun că pierdem vremea,

Parc-am aprinde lămpi ziua-n amiază;

Dar noi cu tine-avem intenții bune,

Și-i de cinci ori mai mult bun simț în ele

Ca-n cinci cuvinte care scânteiază

De spirit.

Toți avem intenții bune,

Dar și nebune...

Văd că Regina Mab azi noapte, dragă,
Te-a cercetat. În lumea zânelor
Ea-i zâna-moașă, care le dezleagă.
Ea vine, nu mai mare ca agata
Pe inelarul unui alderman [5] ,
Purtată de puzderii, și se plimbă
Pe nasurile celor care dorm.
Cu spițele din fire de păianjen,
Cu coviltir din aripi de lăcustă,
Cu frânele din raze moi de lună,
Având drept bici un picioruș de greier,
Cu-o pleasnă [6] dintr-un tir de funigel,
Ca vizitiu o gâză-n haină sură,
Micuță ca un vierme cuibărit
În deștul unei slujnici somnoroase;
Careta ei e-o coajă de alună
Scobită de dulgherul veveriță,
Sau cariul meșter, ce-i din zile vechi
Rotar la zâne. Și cu-acest alai
Colindă ea în fiecare noapte
Prin creierul celor îndrăgostiți
Și ei visează dragoste. Aleargă
În goană pe genunchi de curtezani
Și ei visează numai reverențe,
Pe degetele oamenilor legii
Și ei visează grase onorarii.
Pe buzele frumoaselor ce-n taină
Visează sărutări, și-ades le umple
De bube Mab cea rea, fiindcă-s unse
Cu dresuri ce le strică răsuflarea.
Vr-unui curtean i-aleargă peste nas
Și el miroase-n vis o slujbuliță,
Când gâdilă la nas pe vreun egumen [7]
Cu vreo codiță de purcel de dijmă,
Și el visează vreo pomană bună;
Când pe grumazul vreunui dârz războinic
Trecând, el vede capete tăiate,
Asalturi, breșe, spade spaniole,
Și chefuri nesfârșite, și-n urechi
Îi uruie ca toba, se deșteaptă
Și-n spaimă-njură-o rugăciune-două,
Apoi adoarme iar. Tot Mab aceasta
Încurcă noaptea coamele la cai
Și face noduri fermecate, care,
Când le descurci, ți-aduc nenorocire.
Ea este strigă [8] ce pe fete mari
Le culcă pe spinare și le-nvață
Să țină pe bărbați; e vrăjitoarea...

Da, ai dreptate, căci vorbesc de visuri

Ce-s doar prăsila unor creieri leneși

Născute din închipuiri deșarte

Ca aerul, mai nestatornice

Ca vântul ce dezmiardă-o clipă sânul

De gheață-al nordului și-ntoarce fruntea

Apoi spre sudul cel stropit de rouă.

Dar vântul care spui ne suflă nouă

Ospățul de sub nas. Sosim târziu...

Mă tem că prea devreme. Nu știu ce
Mă face să presimt că o restriște
Ce-atârnă încă-n stele, își pornește
Sinistru-i zbor spre-acest ospăț nocturn,
Și vine printr-o moarte timpurie
Să pună capăt astei vieți deșarte.
Dar Cel ce cârmuiește-n pribegie
Pe muritori va ști să poarte grijă
Și de vintreaua [9] mea... Haidem, să mergem,
Voioși tovarăși!