De răni nu-i pasă celui care-i teafăr?

Dar taci! Ce strălucește-acolo oare?

Sunt zorile, și Julieta-i soare.

Răsari, o soare sfânt, ucide luna,

N-o vezi ce palidă-i acum, nebuna?

E galbenă de ciudă și-i geloasă

Că tu, care-i slujești de preoteasă,

O-ntreci în farmec! O, de n-ai sluji-o!

E trist doar giulgiu-i de vestală moartă.

Tu leapădă-l: nebună-i cine-l poartă.

Stăpâna mea e... O, ar fi de-ar ști-o!...

Vorbește, nu, n-a spus nimica... Fie!

Vorbește ochiul ei, - îi voi răspunde.

Sunt prea-ndrăzneț, ea nu-mi vorbește mie.

Doi aștri, cei mai mândri de pe cer,

Vin ca să roage ochii Julietei

Să strălucească-n lipsa lor în sfere:

Ci dac-ar fi acolo, ochii ei, -

Acei doi aștri-n capul Julietei,

S-ar rușina de strălucirea fetei

Ca zarea lămpii de lumina zilei,

Și ochii duși în ceruri ai copilei

În sfere-aeriene s-ar aprinde

Așa de viu, că păsările-ar prinde

Să cânte parcă n-ar fi noapte. - Iată!

Își las-acum obrazu-ncet pe mână...

O, ce n-aș da să fiu mănușa ei

Și să-i ating obrazul!...

Vorbește...

Vorbește încă înger de lumină,

Că-n noapte tu-mi străluci de glorie plină

Deasupra mea, ca-naripatul sol

Al cerului, pe care muritorii

Îl urmăresc năuci, cu ochii-n gol,

Cum suie galopând viteaz pe nori

Alene-umflați de vânt, vâslind departe

În poalele văzduhului...

Romeo!...

De ce ești tu Romeo?... Uită-ți tatăl!

Tăgăduiește-ți numele, ori dacă

Nu vrei - O, jură-mi că vei fi al meu

Și-atunci de tot ce sunt mă lepăd eu!

Să mai ascult, ori să vorbesc?

Dusman

Mi-e numele tău numai! Tu rămâi

Același, chiar de n-ai fi Montague!

Ce-i Montague? - Nu-i mână, nu-i picior,

Nu-i braț, nu-i față, nici o altă parte.

Un nume ce-i? - Un trandafir, oricum

Îi spui, tot asa-si imparte mireasma dulce!

Așa, Romeo, de nu-i spun Romeo

Nu pierde din desăvârșirea lui

Nimic... O, neagă-ți numele, Romeo!

Și-n schimbul unui nume care n-are

Nimic cu tine-a face, - ia-mă toată!

Fac tot ce-mi spui: zi-mi doar «iubite» deci!

Primind așa botezul nou, ți-o jur

Că nu mai vreau să fiu Romeo-n veci!

O, cine ești, tu, ce-adumbrit de noapte,

Pătrunzi în taina mea?

Eu, după nume,

Nu știu și nu-ți pot spune cine sunt.

Și numele, fiindcă ți-e dusman,

O, scumpă sfântă, mi-e urât și mie.

Să-l am în scris l-aș rupe in bucati!...

Nici o sută

De vorbe n-a sorbit urechea mea

Din gura ta, dar vocea-i mi-i știută

Nu ești Romeo, tu, un Montague?

Dar pentru ce și cum veniși încoace?

E zidu-nalt, greu de sărit, și locul

E moarte - o, gândește cine ești -

De te-ar zări vreunul dintre-ai mei!

Aripile iubirii mă-nălțară.

Nu-i zid să poată stânjeni iubirea.

Iubirea-ncearcă tot ce iartă firea

Iubirii... și de-aceea nu mă tem

De toți ai tăi!

Dar dacă te-or zări,

Vai, te-or ucide!

Ochii tăi frumoși

Sunt pentru mine mai primejdioși

Ca douăzeci de spade de-ale lor.

Privește blând: privirea ta blajină

Mă apără de ura lor haină!

De ei m-ascunde noaptea-n negru-i scut.

De nu ți-s drag, mai bine să mă vadă:

Sunt mai voios să mor străpuns de spadă

Decât să mai trăiesc urât de tine!

Iubirea care-ntâi

M-a pus să cercetez. Ea-mi dete sfaturi,

Eu ochii mei i-am dat... Nu sunt pilot,

Dar dac-ai fi liman departe-n zare,

Scăldat de cea mai depărtată mare,

Tot aș porni spre tine-n pribegie...

Tu știi că noaptea-mi adumbrește fața,
Altcum mi s-ar zări-n obraji roșeața
De tot ce m-auziși spunând-nainte.
O, ce n-aș da să pot să fiu cuminte,
Să neg ce-am spus. Dar n-am ce face! Spune,
Tu mă iubești? Știu că vei zice: da!
Și eu te cred. Dar dacă-mi juri, tu poate
Îți calci cuvântul și așa se zice
Că Joe [10] râde de amanți sperjuri.
Frumosul meu Romeo, de ți-s dragă,
O, spune-mi-o cu inima întreagă,
Și de socoți c-am fost prea lesne-nvinsă,
M-oi arăta ursuză, neîndurată,
Voi zice nu, ca tu să-ți dai silința
Să mă câștigi. Altmiteri niciodată!
Frumosul meu Romeo-s prea duioasă
Și poți să crezi de-aceea că-s ușoară,
Dar crede-mă că sunt mai credincioasă
Decât acelea care știu să pară
Mironosițe. Poate că și eu,
O recunosc, mă prefăceam străină,
Dar, tu ai fost jos, în grădină,
Și pân' să prind de veste, m-ai surprins
Când izbucnea iubirea-mi mai aprins.
Deci iartă. Nu-mi lua acea pornire
Drept un ușor capriciu de iubire,
Trădat astfel de noaptea-ntunecată...

Las', nu jura! Oricâtă-i fericirea
Pe care-o simt acuma lângă tine,
Dar legământul astei nopți îmi vine
Prea iute, nu știu cum, prea fără veste,
Prea ca un fulger care nu mai este
Pân' ce zice: fulgeră! - O, du-te dar,
Dulcele meu! Și-a verii adiere
Învoaltă [11] floare tacă din bobocul
Iubirii noastre pân' la revedere!
Somn dulce! Noapte bună! Și coboare
În sânul tău o pace-așa de dulce
Ca și sânul Julietei care
Se duce, obosită, să se culce...

Ca să ți-l dau într-una înapoi!

Și totuși nu doresc decât ce am.

Ca marea nesfârșită-i bunătatea-mi

Și dragostea-mi ca marea-i de adâncă.

Din ce tot dărui, tot mai mult am încă,

Și-amândouă-s fără de hotare...

Aud un zgomot... Plec, rămâi cu bine,

Iubitul meu...

Îndată, doică... Viu...
O, mândre Montague, fii credincios!
Așteaptă-mă... Viu într-o clipă iarăși...(Iese)

O, sfântă noapte! Mult mi-e teamă

Că tot e doar un vis, fiindcă-i noapte...

Prea dulce e să poată fi aievea!

Romeo, un cuvânt și noapte bună!

De ți-e cinstit amorul tău și vrea

Căsătorie, dă-mi atunci de știre

Prin cineva pe care-l voi trimite

La tine mâine, ca să afle: Unde

Și când vrei tu să ne serbăm logodna?

Stăpân mi-ești, te urmez în lumea-ntreagă...

De mii de ori mai rea,

De nu mă luminează raza ta!

Iubitul spre iubita lui aleargă

Cum fuge leneșul școlar de carte,

Cum el spre școală nu dă zor să meargă,

Tot astfel greu iubitul se desparte.

Romeo! Sss... Glas de șoimar să am,

Să pot momi un șoim așa de mândru!

Robia-i răgușită, nu cutează

Să strige tare, căci ar sparge bolta

Ecoului, și poate că i-ar face

Mai răgușit sonoru-i glas de aer,

Decât al meu de când tot spun: Romeo!

E viața mea ce m-ar striga pe nume!

Ce argintiu de dulce sună glasul

Iubirii, noaptea, în auzul celui

Ce-ascultă dulcea-i muzică...

E-aproape zi; să pleci acum aș vrea,

Dar nu mai mult ca fata ce se joacă

Lăsând din mâini să-i zboare cănărașul -

Sărmanul rob în laț - și-apoi l-atrage

Di nou spre ea, cu firul de mătasă,

Fiindu-i drag, dar și fiind geloasă

De libertatea lui...

Ah, dac-ai fi iubite! Dar atunci

Iubirea mea ar fi așa nebună,

Că poate te-aș ucide. Noapte bună!

O, despărțire! O, griji dulci și-amare!

Dar fug de-acuma, că aș fi în stare

Să-ți strig mereu, mereu, de mii de ori,

Tot «noapte bună» într-una până-n zori.

Coboare-se pe ochii-ți somnul blând

Și dulcea pace-n inimă și-n gând.

De ce nu sunt eu somnul s-odihnesc

Alăturea de chipu-ți îngeresc!

Merg să-mi spun fericirea, să-l implor

Pe bunul pustnic să-mi dea ajutor.