Ursuzei nopții îi râd în față zorii

Împestrițând cu dungi de raze norii

La răsărit. Greoiul întuneric

S-abate încet, ca un bețiv, din calea

Zoritei roți de foc a lui Titan.

Dar până ce al soarelui feeric

Ochi arzător din neguri scoate valea,

Înveselind văzduhul diafan,

Eu trebuie cu ierburi veninoase

Și flori ce poartă sucuri prețioase

Să-mi umplu coșulețul cu nuiele,

Că-s însușiri alese-n toate-acele.

Țărâna-i mama firii și sicriul,

Ea face din ce-i mort să nască viul,

Și sânul ei îl dă la fiecare,

La toți copiii de-orice soi ce are.

Ce felurite sunt în lume toate!

O, sunt puteri de viață minunate

În ierburi, în copaci, în piatră chiar!

Din toate câte din pământ răsar

Nimic nu-i rău, să n-aibă parte bună,

Ci-n rău ce-i bun adesea se răzbună,

Când e-abătută calea lui cea dreaptă.

Virtutea chiar se poate face viciu

Și viciul poate-a se-nălța prin faptă.

E și balsam de leac într-un caliciu

Gingaș de floare dar e și otravă;

Când o miroși, mireasma e suavă,

Dar când o guști, inima nu-ți mai bate.

În om, ca și în plantă și în toate,

Sunt doi stăpâni mereu în dușmănie:

E bunul har, e crunta lăcomie.

Și când spre cel mai rău înclină sorții

Atuncea vine și-nghite-al morții

Balaur...

Benedicite [12] .Ce dulce glas
Îmi dă voios binețe la un ceas
Așa devreme? Tânărul meu fiu,
De te-ai scula așa de timpuriu
Se cheamă că ți-e creierul aprins;
Eu sunt bătrân, cu grijile deprins,
Și grijile țin ochiul treaz: dar când
Ești tânăr, sănătos, lipsit de gând,
Atunci de aur ți-este pururi somnul.
De-aceea aș putea să jur că domnul
Romeo e trezit de vreo mâhnire.
Chiar de mă-nșel nu-i mare osebire,
Un lucru tot rămâne-adevărat:
Romeo-al meu n-a fost azi noapte-n pat.

Nici nu-i nevoie să mă-ntrebi, că-ți spun:

Am fost aseară la ospăț în casa

Dușmanului, și m-a rănit frumoasa

Pe care am rănit-o. Tată - vin' deci

Să-ți cerem sfântul leac și să ne vindeci.

Vezi, sfinte-acum, ce bun creștin sunt eu,

Mă rog acum pentru dușmanul meu?

Vorbește pe-nțeles și răspicat,

Căci la o spovedanie-n doi peri

La fel și dezlegarea-i, ce o ceri.

Atunci, ascultă-mă: ți-o spun curat

Că sunt înamorat nebun de fata

Lui Capulet, - și prea frumoasa fată

De-asemeni e de mine-namorată.

Suntem deci una și rămâne doar

Să fim uniți de preot la altar.

Cum, unde, când ne-am cunoscut și cum

Ne-am logodit, ți-oi povestit pe drum,

Dar te implor chiar azi să ne cununi.

Pe San Francisco! Tu grăiești minuni!

Dar Rozalina?... Tinerii, se pare,

Că nu iubesc decât din ochi. Ce-amare

Șiroaie-au curs pe fața ta slăbită,

Și-n lacrimi câtă sare risipită,

Spre a săra iubirea-ți nesărată!

De jalea-ți încă-nnegurată

Și plânsul tău îmi vâjâie-n urechi

Pe-obraji porți urma lacrimilor vechi:

O, dac-ai plâns și-ai suferit vreodată

A fost de dragul Rozalinei numa'...

Și te-ai schimbat, n-o mai iubești acuma!

Te rog nu mă certa,

Aceea care-mi este acuma dragă

Mi-a dat și ea iubirea ei întreagă,

Cealaltă nu era deloc așa.

Firește, căci îți pricepuse firea,

O vorbă goală doar ți-era iubirea.

Dar cred că pot să-ți vin în ajutor,

Căci, poate, prin această legătură,

A celor două neamuri vechea ură

Se va topi în noul tău amor.