Ca visurile-ntunecate

Clădirile se-nșiruiesc,

Și singur, învelit în manta-mi,

Tăcut pe trotuar pășesc.

Acuma-n turnul catedralei

Se bate tainic miez de noapte...

M-așteapt-acasă adorata

Cu sărutări, vrăjite șoapte.

Prietenoasă trece luna

Călăuzindu-mi pas cu pas;

Dar eu m-opresc în umbra porții,

Strigîndu-i vesel: — Bun rămas.

Îți mulțumesc, amică veche,

Că-mi luminași frumos pe drum;

Treci mai departe, luminează

Și celorlalți pribegi, de-acum.

Iar de găsești pe vreun ibovnic

Ce plînge, tu să nu mi-l lași;

O, mîngîie-l, precum pe mine

De-atîtea ori mă mîngîiași...