Într-un cătun, pe la Florii,

Venea în orice primăvară,

Cu cele dintîi ciocîrlii,

O mîndră, tainică fecioară.

Ea nu era născută-n plai,

Nu se știa de unde este,

Și urmele i le pierdeai

La despărțire, făr' de veste.

În sfînta ei apropiere

Era atîta-nsuflețire,

Dar o nobleță, o putere

O-ndepărta de iscodire.

Venea cu fructe și cu flori,

Le aducea din depărtare,

Din cîmpii cei mai roditori,

De rouă plini și plini de soare,

Cu drag le împărțea apoi,

Unuia fructe — altuia flori:

Bătrîni în cîrji și juni vioi

Mergeau spre casă zîmbitori.

Și toți erau bineveniți,

Dar cînd să plece din cătun,

Ea dete darul cel mai bun

Unei perechi de-ndrăgostiți.