La o ciocîrlie

După Shelley

Salut, zeiță a cîntării! Căci pasere nu poți să fii

Tu, care, plină de simțire

Prin viersu-ți măiestrit din fire,

Reverși din bolțile tăriei așa voioase melodii.

Întocmai unui nor de pară mai sus și tot mai sus te-avînți:

Și-n adîncimile albastre

Răsuni dasupra lumei noastre,

Și tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînți.

În slava soarelui ce-apune scăldat în valuri aurii,

Te legeni tu, fermecătoare,

Bătînd cu drag din aripioare,

Asemeni unei ideale, nețărmurite bucurii.

Plutind prin purpura-nserării, te pierzi și nu te mai zărim;

Cum piere steaua cînd o-nghite

Lumina zilei strălucite,

Dar eu ți-aud, ca și-nainte, recitativul tău sublim;

Precum în amijit de ziuă luceafărul ne-apare șters.

Și-ndepărtata-i scânteiere.

Deși se stinge din vedere,

Ne urmărește mai departe, urmîndu-și calea-n univers,

Tot astfel cântecele tale triumfă pe pămînt și-n cer,

Precum din norul ce-o ascunde,

Lumina lunei blînd pătrunde

Și-nseninează firmamentul în noaptea plină de mister.

Cu ce-aș putea să te asamăn? Nu plouă norii aurii,

Cînd rîde curcubeu-n zare,

Mai vesele mărgăritare

Ca ploaia trilurilor tale armonioase și zglobii!

Precum în lumea-i ideală poetul cîntă solitar;

Smulgînd superbe-accente lirii,

Sădește-n sînul omenirii

Fiori de temeri și speranțe de cari ea nici n-avea habar!

Precum o nobilă fecioară, în turnul vechiului palat,

Vrăjită de iubirea-i castă,

Își cîntă dorul la fereastră,

În ceasuri de singurătate visînd subt cerul înstelat;

Precum un licurici spre seară, cînd roua proaspăt-a căzut,

Cu licăritul lui eteric

Atrage ochii-n întuneric,

Dar, adumbrit de flori și ierburi, rămîne totuși nevăzut;

Precum, în adieri ușoare, un trandafir îmbobocit

S-alintă risipind pe drumuri

Amețitoarele-i parfumuri,

Încît, rotindu-se împrejuru-i, tîlharul zboară buimăcit;

Nici ropotul primăvăratec pe dîmburi verzi curgînd pîrău,

Nici frunzele foșnind vioaie

Înviorate după ploaie,

Nmic nu-i falnic și zburdalnic și limpede ca versul tău!

Ce tainice simțiri te-nspiră, o! pasăre sau heruvim!

Cîntăm noi vinul și iubirea,

Dar unde este fericirea

Dumnezeieștilor avînturi ce ne cuprind, cînd te-auzim?

Cîntările de biruință și corul nostru nupțial

Pe lingă imnurile tale

Sunt scîncete pustii și goale:

Simțim în cîntecele noastre un nu-știu-ce lipsind fatal.

Ci spune-mi, de-unde-și ia izvorul și zborul glasul tău divin?

Din care cer? Din care valuri,

Fînețe, cîmpuri? văi sau dealuri?

Ce dragoste de tine însăți? Ce neștiință de-orice chin?

Căci în eternă veselie tu viața toată o petreci,

Nici umbra grijii-ntunecate

În veci asupră-ți nu s-abate:

Iubești, dar patima iubirii nu poți să o cunoști în veci I

Aievea sau visînd tu, poate, vezi altă lume decît noi,

Cunoști secretul morții poate,

Și le pricepi mai bine toate —

Cum ai cînta altminteri oare așa de clar și de vioi?

Noi iscodim trecutul searbăd, ori viitorul îndoios,

Și-n viața noastr-atît de tristă

Rîvnim mereu ce nu există,

Și cel mai dulce cânt al nostru e plînsul cel mai dureros.

Și chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea de-a pururi prunci,

Și-n veci cu lacrime durerea

Să nu ne-ntunece vederea,

Socot că n-am putea cuprinde norocul tău, ah, nici atunci!

Poetul s-ar cădea să pună pe arta ta mai mare preț

Ca-n tot ce-a grămădit de veacuri

Gîndirea omenească-n bracuri,

O, cîntăreț ce-ascuns în ceruri măsori pămîntul cu dispreț!

Dă-mi mie numai jumătate din toată veselia ta,

Și-un imn măreț, în toată slava,

Atunci din pieptu-mi răsuna-va,

Atunci, cum eu te-ascult acuma, pămîntu-ntreg m-ar asculta!

Publicată înConvorbiri literare, an. XXXIV, nr. 5, 15 mai 1900.

Share on Twitter Share on Facebook