Furtuna

de Heinrich Heine

Turbează furtuna,

Dă bice gloatei de valuri,

Și ele, spumegînd de mînie-n răscoală,

Se-ncalecă-n goană, urnind și-mbrîncind

Munți albi și mișcători de apă:

Micuța navă-i suie

Cu trudnică pripă,

Ci fără de veste-alunecă

În negre prăpăstii căscate...

O, mare!... Mama Frumuseții,

Din spumă de val răsărite!

Străbuna Amorului! Aibi îndurare!

Ah, iată! alba ta rîndunea

Din aripi fîlfîie fantastic,

Setoasă de pradă,

Și-adulmecă inima mea ce răsună

De slava zeiței din tine născută;

Adulmecă inima mea, jucăria,

Nepotului tău zburdalnic!

De-a surda implor!

Dispare strigarea-mi în larma furtunii

Și-n tumultul de vînturi!

Uraganul se sparge-n gigantic delir

De sunete oarbe!

Eu însă prind lămurit în auz

O dulce-aiurire de harfă;

Un cîntec mă cheamă răzbind sălbatec,

Nespus de duios, dureros de nespus,

Și glasul acesta-l cunosc...

Departe, pe țărmul stîncoasei Scoții

Se-nalță turnul castelului sur

Dasupra năprasnicei mări;

Acolo, subt arcul înaltei ferești,

Veghează o mîndră femeie bolnavă —

Ca umbra ușoară, ca marmura albă, —

Ea cîntă din harfă și cîntă din gură

Și vîntul îi flutură pletele-i lungi

Și-i spulberă cîntecul trist

În largul furtunei, pe mare...

Publicată prima oară înConvorbiri literare, 15 iunie 1900

Share on Twitter Share on Facebook