E mort de-acum frumosul tînăr, căzut viteazul neînvins,

Și inima-i învăpăiată și-obrajii lui aprinși s-au stins!

El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfățatul de noroc,

Pe care cu mîndrie ochii îl urmăreau din loc în loc,

A cărui voce mîngăioasă, al cărui zîmbet plin de vrajă

Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă...

Ieri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, spre pichet,

Eram feriți de întuneric; — el călărea cîntînd încet:

„Port două roze roșii

La pălăria mea,

A treia-n vîrful spadei

Îmi va-nflori și ea...”

Atunci din margine de codru un glonte șuierînd ieși:

Cîntarea-i amuți pe buze și, brusc, un trup se prăbuși,

Simții că sîngele-mi îngheață, fiori de groază m-au pătruns.

Și l-am strigat ușor pe nume, dar, vai! n-am căpătat răspuns!

L-am rădicat pe cal cu trudă și-ncet, prin ploaie și noroi,

Prin noapte și prin ceață, iată-l adus la tabără-napoi!

La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea

Pe fața-i două rozealbe, — la piept îi sîngera a treia...

Și-un vis acum mi-arată însă același glonte ucigaș

Cum șuieră zburînd departe, se duce șuierînd în zbor,

Străbate munți și văi, ajunge departe-n nordicul oraș,

Și-n mijlocul unei căscioare

Din ulița plină de soare,

Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător!

De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunînd:

VecinulEise minunează cum de-a murit așa curînd!