Pe Dunăre ușor plutea

O barcă, doi copii în ea,

El — de o parte, ea — de alta.

Ea zice: — Dragă, spune dar,

Ce lucru vrei să-ți dau în dar?

Ea mînica și-o sufleca

Și peste apă se pleca.

Băiatul rîse și, la fel

Pe apă s-aplecă și el.

— Ah, dă-mi un dar, frumoasă Dună,

Tu, care ești așa de bună!

O mîndră spadă scoase ea,

De mult băiatul o dorea.

Băiatul însă-n mîni ce are?

O salbă de mărgăritare!

I-o așeză în negru-i păr,

Părea-o prințesă-n adevăr!

— Mai dă-mi un dar, frumoasă Dună.

Tu care ești așa de bună!

Copila mai încercă iară

Și scoate-un scut de-oțel afară.

Băiatul rîde aiurit,

Și-i scoate-un piepten aurit.

A treia oară ea încearcă,

Dar ah! alunecă din barcă.

El sare după ea s-o scape,

Dar Duna-i fură între ape.

Îi pare rău de comoara ei

Și se răzbună acum pe ei.

Pustie barca se scufundă

Și soarele stă să s-ascundă,

Iar luna cînd ieși pe deal,

Iubiții morți pluteau spre mal,

El — de o parte, ea — de alta.