Din somn Lenore-n zori de zi

Tresare tulburată:

— O, Wilhelm, m-ai uitat? Ești mort?

Veni-vei tu odată?

Iubitul ei lupta sub steag

În văile boeme

Și nu-i scrisese nici un șir

De-atât amar de vreme.

Țarina și viteazul crai,

Sătui de jaf și pară,

Au pus războiului sfârșit

Și pace încheiară.

Și cling! și clang! oști după oști,

Cu flori împodobite,

În zvon de tobe se-ntorceau

La vetrele iubite.

Era un glas și-un forfot viu

Din plaiuri până-n vale

Bătrâni și tineri, cu alai,

Le alergau în cale,

Și bucuria strălucea

În ochii tuturora;

Pe Wilhelm însă în zadar

În căuta Lenora...

Ea alerga în sus și-n jos

Prin gloata de oștire

Nici unul, vai! din câți veneau

N-aveau de Wilhelm știre,

Iar când, pe rând, trecură toți,

Durerea o înfrânse

Țipând se tăvăli pe jos,

Și plânse, plânse, plânse...

Bătrâna o găsește-n drum,

O scutură, o cheamă

— Ah! mamă, Wilhelm este mort!

E mort de bună seamă!

Să piară lumea! piară tot!

Ar fi cu mult mai bine.

Nedrept și crud e Dumnezeu,

Amar, amar de mine!

— Copilă, vino-ți în simțiri!

Fă-ți cruce și te roagă;

Ce face bunul Dumnezeu

E drept și bine, dragă!

— Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer,

Și cerul e departe...

Ce bine, vai, mi-a dat în schimb

Pe rugile-mi deșarte?

— Copila mea, odorul meu!

Ascultă, fii cuminte!

Nu supăra pe Dumnezeu

Cu astfel de cuvinte!

— Ah, mamă, mamă, e-n zadar,

Și toate sunt pierdute!

Nici Dumnezeu, nici iadul chiar

Nu poate să-mi ajute!

— Dar, fată, dacă te-a uitat

Necredinciosul mire,

Și poate el cu alta azi

Trăiește-n fericire?

La dânsul nu te mai gândi,

Și-l vei uita cu anii,

Când el răsplata-și va găsi

În ghearele Satanei!

— Ah, mamă, ceea ce-am pierdut

Pierdut rămâne, mamă!

La ce, la ce m-am mai născut?

O, moarte, vino, ia-mă!

Mâini! În zadar vă frământați;

Ochi! în zadar mai plângeți.

Ah, viața mea! Lumina mea!

Apuneți și vă strângeți!

— O, Doamne, nu te îndura

De vorbele-i nebune!

În deznădejdea-i fără frâu

Nu știe, vai, ce spune!

Ascultă, fată, sfatul meu!

Te du la mânăstire

Mireasa fără de noroc

În cer găsește mire!

— Ah, mamă, ce mi-e cer și rai!

Ah, mamă, ce mi-e raiul?

Cu el, cu el e raiu-ntreg

Și fără Wilhelm, iadul!

Nici nu mai vreau să cred nimic,

Nimic din câte-mi spuneți!

Ah, viața mea! Lumina mea!

Strângeți-vă și-apuneți!...

Așa se zbuciumă mereu

Și țipă, și blesteamă,

Răbdarea Domnului cercând

Cu vorbe fără teamă.

Și până-n ceas târziu de-amurg

Plâng negrii ochi întruna,

Când stelele pe cer lucesc

Și-ncet s-arată luna...

Auzi... deodată, trap-trap-trap,

Copite bat afară,

Un călăreț s-oprește-n drum

Și urcă-ncet pe scară...

Lin sună micul clopoțel —

Cling-cling-cling, fără veste...

Și de la ușă, lin de tot,

Vin șoaptele aceste

— Veghează încă, draga mea?

Lumina nu e stinsă?

Ce face porumbița mea?

E veselă sau plânsă?

— Ah, Wilhelm, tu!... Așa târziu?...

Vai, ce dureri cumplite!

De plâns mi-e sufletul pustiu...

De-unde vii, iubite?

— Noi noaptea doar plecăm la drum,

Când zările-s senine.

Și tocmai din Boemia vin,

Ca să te iau cu mine!

— Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi,

Vreau să-ți aud cuvântul.

Vreau să te strâng la sânul meu...

Cum geme-afară vântul!

— Hei, geamă vântul, cât o vrea,

Iubita mea, nu-mi pasă!

Fugarul sforăie grăbit,

Nu-i chip de stat în casă!

Încinge-te de drum curând

Te-oi duce-n goană cruntă

Și jur că noaptea asta chiar

Dormim în pat de nuntă!

— Ah, dar porni-vom chiar de-acum?

Afară-i noapte rece.

Ascultă!... clopotul din turn

Vestește unsprezece!

— E luna sus... Noi și cei morți

Ne ducem iute foarte!

Ca vântul ori ca gândul vrei

Fugarul să ne poarte?...

— Dar unde-i locul cel faimos

Și patul nunții cum e?

— Departe... strâmt, întunecos

Și neștiut de lume!...

— Vom încăpea noi? — Negreșit!

Fii gata dar în grabă;

Deschis e balul; după noi

Nuntașii toți întreabă.

Copila se găti; pe roib

S-avântă cu grăbire,

Cu brațu-i gingaș încingând

Pe multdoritul mire.

Și hop, hop, hop, fugind cu ei

Fugarul saltă sprinten,

Copitele țâșnesc scântei,

Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor,

Pe drumul nins de lună,

Cum zboară dealuri, văi, câmpii!

Greu podurile sună!

— Urra!... E luna sus... Urra!

Ce repede merg morții!

Te temi, iubita mea, de morți?

— Ah, nu... dar lasă morții!

Hei, unde merge-acel norod

Și corbii, ce s-adună?

Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod

Și clopotul ce sună?

Cântări și bocete-n convoi

S-aseamăn laolaltă

Cu jalnicul orăcăit

Al boului de baltă.

— Pe mort lăsați-mi-l în drum

Neîngropat să steie,

Veniți la cununia mea

Cu tânăra femeie!

Aici, țârcovnic și gropar

Cu cioclii dimpreună!

Tu, dascăl, mormăie un psalm,

Tu, popă, ne cunună!

Dispare carul mortuar...

Cântările-amuțiră

Pe urma roibului fugar

Convoiul lung se-nșiră.

Și hop, hop, hop, zburând cu ei,

Fugarul saltă sprinten,

Copitele țâșnesc scântei

Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor

Câmpii, orașe, sate,

Și țări și munți dispar în zbor,

De goană fulgerate.

— Urra!... E luna sus!... Urra!

Ce repede merg morții?

Iubita mea, te temi de morți?

— Ah, lasă-n pace morții!

— Te uită! sus pe eșafod

Stafii și draci s-adună,

Și cântă, și se învârtesc

În razele de lună!

Aici, strigoi! aici, scripcari!

Veniți să-ntindem hora

Eu noaptea asta mă cunun

Cu mândra mea Lenora!

Și toți strigoii — fâș, fâș, fâș —

Aleargă pe-apucate,

Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej

Un roi de foi uscate.

Și hop, hop, hop, fugind cu ei

Fugarul saltă sprinten,

Copitele țâșnesc scântei

Și ies văpăi din pinten.

Cum zboară toate-n depărtări!

Apar, dispar întruna!

Orașe, sate, țări și mări,

Și stelele, și luna!

— Urra!... E luna sus... Urra!...

Ce repede merg morții!

Te temi, iubita mea, de morți?

— Vai... las' să doarmă morții!...

— Roib! roib! cocoșii cântă-n sat...

Miroase-a dimineață...

Roib! roib! zăresc la răsărit

O geană de roșață...

Mireasa mea, cred c-am ajuns!

Suntem în dreptul porții,

Și patul nunții ni-e gătit...

Ce repede merg morții!

Convoi, și roib, și cavaler

Străfulgeră în treacăt;

Lovit cu o vergea de fier,

Se frânge vechiul lacăt;

Aripile bătrânei porți

S-aruncă la o parte,

Și printre cruci, în cimitir

Ei zboară mai departe...

Hu!... cavalerul s-a oprit!

Minune blestemată!

Mantaua-i se destramă-n vânt,

Bucată cu bucată;

O hârcă goală-n loc de cap

Rânjește fioroasă,

Și trupul, în schelet schimbat,

Pe umăr poartă coasă...

Tresare roibul viforos,

Nechează cu putere,

Pe nări și gură varsă foc,

Și sforăie, și... piere!

Pământ și ceruri gem amar

În ceas de grea mânie...

Lenora se frământă greu,

Cuprinsă de-agonie.

Acum se strâng în cimitir

Stafiile la lună

Și-o horă deșucheată-ntind

Și cântă împreună

— Răbdare! Chinul pământesc

Se mântuie cu somnul;

De bietul suflet rătăcit

Îndure-mi-se Domnul!