Soarele de multă vreme s-a ascuns în asfințit,

Obosiți de munca zilei, toți luntrașii-au adormit.

Dorm luntrașii în colibă și e liniște adîncă,

Numai Ștefan Sila singur n-a închis nici ochii încă.

— Ștefan Sila, o-ntrebare vreau să-ți pun, răspunde-mi drept:

Obosit ești tu, și totuși pentru ce rămîi deștept?

— La această întrebare eu răspund numai atît:

Dragostea mi-alungă somnul și îmi ține de urît…

Luminoasă era noaptea. Ștefan Sila desfăcea

De la țărm luntrea lui mică, după ce sărea în ea,

Apuca în mînă vîsla și, plutind ușor pe ape,

Cît clipești, intra-n ostrovul care nu-i păru aproape.

Căci acolo, în mijlocul Dunării, insula mică,

Veselă ca o grădină înflorită, se ridică,

Însă floarea cea mai mîndră în al insulei hotar

Este tînăra copilă a bătrînului pescar.

În coliba lui săracă, tolănit pe șuba-i mare,

Doarme tatăl ei; moșneagul sforăie destul de tare;

Iară tînăra copilă a pescarului bătrin,

Stînd pe țărm, cu drag așteaptă pe al inimii stăpîn.

Cînd ajunse mîndrul tinăr, de-i sări iubita-n drum,

Bucuria întîlnirii n-a fost proastă nicidecum.

Mai întîi se sărutară… dar mai bine tac din gură:

Lumea e clevetitoare și pornită către ură.

Cel mai strașnic vin nu face cât sărutul mândrei fete!

Un sărut al ei e-n stare, ca prin farmec, să te-mbete,

Pare-mi-se și lui Sila mintea i se tulburase,

De-i venea să spuie-ntr-una vorbe-așa de curioase:

— Lidi, Lidi, dragă Lidi, tu-mi ești singurul tezaur!

Porumbița mea cea albă, peștișorul meu de aur,

Floarea mea de nestemate, steaua mea strălucitoare

Pînă-n zori de zi alungă-mi grijile cu-o sărutare!

Blînd albastra ta privire genele o adumbresc,

Și precum, fără de veste, nourii se risipesc,

Deschizînd frumoasă zare de albastru luminos,

Ca și steaua în albastru arde ochiul tău frumos!

De s-ar împleti-n cunună florile din lumea toată,

Dragostea să mi-o cuprindă n-ar ajunge niciodată,

Căci e mai nemărginită decît lumea asta-ntreagă,

Și a ta e toată, dragă!

Da, e mai nemărginită decît lumea asta mare,

Însă dragostea ta, dragă, tot așa să fie oare?

Nu cumva s-ajungi vreodată la al dragostei hotar,

Căci atunci… amar de mine și de amindoi amari

Doarme-un uriaș acolo, pus de dragoste drept paznic,

Este patima mea oarbă uriașul cel năprasnic:

Cum ajungem noi acolo, se deșteaptă, și apoi

Ne sfîșie p-amîndoi!…

Multă vreme-și povestiră cîte-n lună și în soare…

Din tufiș suna in preajmă cîntec de privighetoare,

Unii spun că n-a fost cîntec de privighetoare poate,

Ci era doar numai imnul inimilor fermecate.

În sfîrșit, se despărțiră. Își luară bun rămas

După ce se-mbrățișară… Fata se întoarse-acas’,

Promițînd c-o să-l aștepte noaptea viitoare iarăși.

Tînărul se-ntoarse vesel în colibă, la tovarăși.

În ținutu-ntreg domnește acum liniște deplină,

Luna palidă, frumoasă, spre apusu-i se înclină,

Ruda carului din ceruri e-ndreptată spre apus,

Licărește-n miezul-nopții cloșca și cu puii, sus.

E tîrziu de tot, și hanul barcagiilor e-nchis,

Zăuitat de vînt zăvoiul doarme adîncit în vis,

Nu s-aude doar un zgomot: cînd și cînd un molcom val,

Șopotind, atinge barca ce se leagănă la mal.