În orașul ăsta am deschis eu ochii;

Salutare, locuri mândre, scumpe mie!

Doina doicei mele din copilărie

Sună-n tot orașul: doica-mi cântă mie?

Glasul ei e-acesta? ori poate mă-nșel:

„Mugur, mugur, mugurel!...”

A plecat, odată, un copil voios,

Azi, bătrân, se-ntoarce tot pe-aceeași cale...

Hei, de-atunci ce mult e... griji, necazuri, boale,

Bucurii puține, și atâta jale!

Cum mai trece vremea...” trist îngână el:

„Mugur, mugur, mugurel!...”

Oare unde sunteți, tovarăși de joc?

D-aș vedea pe unul barem dintre voi!

Să mai stăm de vorbă, veseli amândoi,

Să ne reîntoarcem anii înapoi,

Anii cei de basme, să cânt iar cu el:

„Mugur, mugur, mugurel!...”

Fără de hodină, pasăre pribeagă

Care-și cată cuibul cald de-odinioară

Când se-ntoarce iară mândra primăvară,

Gândul meu colindă, pretutindeni zboară,

Și mă mir eu singur câte-mi spune el:

„Mugur, mugur, mugurel!...”

Sunt copil acuma, iarăși sunt copil!

Pe-o nuia încalec... lumea e a mea!

Sare și nechează murgul meu — nuia,

Merg la jgheab, devale, și îi dau să bea...

Hii, murguț, în lume, zboară rândunel...

„Mugur, mugur, mugurel!...”

Clătinat răsună clopotul din turn,

Calul, călărețul cad de oboseală...

E-n amurg... acasă doica mă ia-n poală...

Ațipesc, și visuri mândre mă înșală;

Doica mă alintă, cântă-ncetinel:

„Mugur, mugur, mugurel!...”