Nu este-așa că-n ciuda acelor proști și răi

Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,

Vom fi arare mîndri și buni în veci cu ei?

Nu este-așa că-n tihnă și plini de voioșie

Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată,

Nepăsători de cine ne vede ori ne știe?

Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,

A noastre două inimi cînta-vor în iubire,

Cum cîntă noaptea două privighetori deodată.

Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-ndîrjire,

Puțin o să ne pese. De-ar fi să ne sfîșie,

Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire.

Legați de cea mai scumpă și trainică frăție,

Ca într-o za vrăjită noi vom păși-n lumină,

Iar teamă de nimica atunci n-o să ne fie.

Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină

Eu mîna mea voi pune-o duios în mîna ta,

Și-om merge-așa înainte, cu inima senină

A celor ce s-adoră deoparte, nu-i așa?