Surugiul

de Nikolaus Lenau

Vraja dulcei nopți de mai

Stăpânea afară,

Sus, de-argint pluteau bălai

Nori de primăvară.

N-auzeai pe lunci și văi

Nici un glas să sune,

Singură umbla pe căi

Raza blondei lune.

Molcom fremăta abia

Numai vântul serii,

Spre a nu trezi cumva

Pruncii primăverii.

Chiar și tainicul izvor

Parcă amuțise,

Ca să cruțe-a florilor

Parfumate vise.

Cornul său la gură-atunci

Surugiul pune

Și-l făcu prin văi și lunci

Vesel să răsune.

Și sunau cei patru cai

Sprinteni din copite,

Ce prin înfloritul rai

Ropoteau grăbite.

Și părea că trec în zbor

Și aleargă toate,

Speriind în goana lor

Liniștea din sate.

Când, prin raiul ce-l zărim

Cum străbatem, iată

Fără veste-un țintirim

Ochilor s-arată.

Zidul mohorât stătea

Sprijinit de stâncă,

Crucifixul sfânt veghea

Sus, în jale-adâncă.

Surugiul domolind

Dintr-o dată trapul,

Sus, la crucifix, privind,

Trist întoarce capul.

— Ierți, măria-ta, de-oprim,

Însă n-am ce face:

Colo, sus, în țintirim

Un tovarăș zace.

Și de câte ori mă-ntorn,

Mă îneacă plânsul:

Nimeni nu suna din corn

Mai frumos ca dânsul!

Și de câte ori revin

Pe-aste locuri iarăși,

Trebuie să-i cânt puțin

Bunului tovarăș!

Către țintirim deci el

Cornul și-l îmbie,

Să-l audă-n somn acel

Ațipit sub glie;

Și-un atât de dulce zvon

Dintre stânci pătrunde,

Parcă mortul postilion

Din mormânt răspunde.

Repede porni la drum

Goana cea nebună:

Tânguiosul corn și-acum

În auz îmi sună...

Share on Twitter Share on Facebook