La Daghestan, în valea cea pustie,

Rănit la piept, zăceam în nemișcare:

Bătea în flăcări rana încă vie,

Și sîngele zbucnea în picuri rare...

Zăceam însetoșat; nesimțitoare

Stau stîncile pleșuve-n jurul meu,

Și scînteia în arșița de soare

Nisipul galben. Eu dormeam mereu...

Visam că-n țara mea e sărbătoare,

Vedeam saloane strălucite, pline

De musafiri voioși; și, zîmbitoare,

Femei frumoase se gîndeau la mine...

Doar una sta-ntr-un colț uitat de lume,

Părea că nici nu vrea s-o ia în seamă;

N-o atrăgeau pe ea nici danț, nici glume,

Ea urmărea un vis cu multă teamă:

Departe-n vale un rănit zărea

Și-i cunoștea atît de bine chipul!

În agonie rana tresărea

Și-un val de sînge înroșea nisipul...