Mă-ndoiesc, ascultă.

Știi oare că bătrînul acesta vrednic fu

Virtutea și mîndria epocii lui, știi tu?

Știi că-i sînge de-al său văpaie vie

Ce-mi scapără-n privire? O știi?

Nu te neliniști!

E-adevărat, sînt tînăr, dar pentru-un suflet mare

Valoarea nu așteaptă ca vîrsta s-o măsoare!

Tu, care-o spadă încă n-avuși în mînă, vrei

Să te măsori cu mine?

Fac parte dintr-acei

Cari nu arată cine-s de două ori pe lume

Și de la-ntîia faptă știu să-și cîștige-un nume!

Curajul care-aceste cuvinte ți-l vădesc

Mă deprinsesem zilnic în ochi să ți-l cetesc:

Văzînd în tine noua Castiliei mărire,

În gîndul meu Ximenei te-am fost menit de mire.

Eu îți cunosc iubirea și-mi place a vedea

Că datoria-ți este mai sfîntă decît ea,

Că tot ce simți nu poate avîntul să-ți înșele,

Că rara ta virtute răspunde stimei mele,

Și ginere voindu-mi un cavaler întreg.

De la-nceput știut-am pe cine să aleg.

În sufletul meu mila își face totuși cale:

Ți-admir curajul, însă de anii tăi mi-e jale,

Deci lasă gîndul ăsta ce-ți poate fi fatal,

Căci între noi duelul ar fi prea inegal,

Mi-ar face prea puțină onoare-o biruință,

Triumfu-i fără slavă de-nvingi cu ușurință,

Te-or crede toți de-a pururi căzut de brațul meu

Și moartea ta la urmă am s-o deplîng tot eu!

De marea ta-ndrăzneală nedemnă ți-e-ndurarea:

Se teme să-mi ia viața cel ce mi-a luat onoarea?