SCENA a III-a

DON FERNANDO, DON ARIAS, DON SANCHO

DON FERNANDO

E contele-ntr-atîta de van și ce așteaptă?
Cutează oare-a crede că-i iert această faptă?

DON ARIAS

I-am zis din partea voastră tot ce aveam să-i zic,
Cu toate-acestea, sire, n-am izbutit nimic.

DON FERNANDO

O, ceruri! deci nutrește o rîvnă-așa săracă
Și-așa puțină grijă arată ca să-mi placă!

Jignește pe don Diego, de rege-a ști nu vrea!
El vrea să facă lege aici, la curtea mea!
Oricît de brav războinic, bun căpitan să fie,
Voi ști scurta din vreme asemenea trufie.
De-ar fi virtutea însăși și-al bătăliei zeu,
Ce-nseamnă neascultarea i-arăt acuma eu!
Cu toate că-ndrăzneala-i cerea o grea osîndă,
Vroiam să-l judec totuși cu inima mai blîndă,
Dar pentru că s-arată prea dîrz și prea semeț,
Plecați și puneți mîna pe el cu orice preț.

DON SANCHO

Puțin răgaz l-ar face să-și vină poate-n fire,
li clocotea mînia în sînge încă, sire,
Și-n cea dintîi vîlvoare nici o mirare nu-i
Că nu se pleacă lesne un suflet cum e-al lui.
Greșeala și-o cunoaște; dar inima-i semeață
Nu-l iartă ca s-o deie așa curînd pe față.

DON FERNANDO

Don Sancho, taci și află: oricine-i înclinat
Să-l apere se face el însuși vinovat.

DON SANCHO

Ascult și tac; cer totuși iertare de voi pune
O vorbă ca să-l apăr.

DON FERNANDO

Și ce poți oare spune?

DON SANCHO

Că unuia ca dînsul, cu fapte mari deprins,
I-e greu să se coboare ca orișicare ins.
În orice lămurire el vede o rușine,
Și-acesta este numai cuvîntul ce-l reține.
Asprimea datoriei nu-l poate-ndupleca
Și de n-ar fi un suflet prea mîndru, s-ar pleca.
Ci dați poruncă, sire, ca brațul său cel tare
Cu ascuțișul armei insulta s-o repare,
Pe loc se va supune; și vină cine-o vrea,

Aci stau pentru dînsul chezaș, pîn’ ce-o afla.

FERNANDO

Uiți cui vorbești; ci vîrsta pe care-o ai mă face
Să iert; și-nflăcărarea aceasta nu-mi displace.
Dar e dator un rege să cruțe pe-orice căi
Vărsările de sînge între supușii săi;
Pe-ai mei îi țin în pază, și-i am în grijă mare,
Precum un cap cuminte de membre grijă are.
Cuvîntul tău nu poate să fie deci și-al meu:
Tu judeci ca războinic, ca rege judec eu,

Și orice-ar vrea să spună și-ar îndrăzni să creadă,
Supunerea nu poate pe contele să-l scadă.
Și-apoi m-atinge-ocara, căci el a degradat
Pe-acel ce-odraslei mele de guvernor l-am dat.
Cel ce nu ține seama de-alegerea-mi făcută
Nesocotește însăși puterea absolută.
Dar să lăsăm acestea. De-altminteri, am vești noi
S-ar fi văzut vreo zece corăbii de război
Ce chiar la gura apei au îndrăznit s-apară.

DON ARIAS

Dușmanii noștri mauri nu-s pentru-ntîia oară
Siliți a vă cunoaște, spre a porni din nou Război în contra unui așa temut erou.

DON FERNANDO

De-a pururi îi va roade în suflet gelozia
Cît m-or vedea pe mine stăpîn pe-Andaluzia,
Și țara peste care au fost prea mult stăpîni
Va fi privită pururi cu ciudă de păgîni.
Acesta-i și cuvîntul că-n inima Sevilii
De zece ani încoace țin scaunul Castilii,

Să-i pot veghea de-aproape și să zădărnicesc
Pe loc ce bag de seamă tot ce pe-ascuns urzesc.

DON ARIAS

Atîtea sîngeroase infrîngeri îi învață
Că totul e zadarnic cît timp veți fi-n viață.
N-aveți de ce vă teme.

DON FERNANDO

Și nici n-am ce lăsa.

Încrederea atrage primejdea-n urma sa.
Și-apoi, la urma urmei, să nu prea dăm uitării
Că păn-aici îi poate aduce-un flux al mării.
Ar fi cu toate-acestea greșeală orișicum
Să aruncăm teroarea în inimi de p-acum,
Fiind nesigur zvonul, fiind și pe-nnoptate,
S-ar răspîndi zadarnic neliniștea-n cetate.
Să se-ndoiască straja la ziduri și în port.
Ajunge pe-astă-seară.