Sînt singură acuma și fără fățărie

Îmi pot striga întreagă durerea mea cea vie!

Acuma pot în voie să plîng și să suspin,

Și pot să-mi dau pe față nemărginitul chin.

Vai, tata-i mort, Elviră, și viața-i e curmată

De spada ce Rodrigo o trage-ntîia dată!

O, curgeți, curgeți, lacrimi, păraie pe pămînt:

O jumătate-a vieții-mi mi-aruncă în mormînt

Cealaltă jumătate, și-aceea care piere

Pe-aceea ce-mi rămîne să mă răzbun îmi cere.

Alină-te, stăpînă!

Ah, ce nepotrivit

Cuvîntul de-alinare pe buze ți-a venit!

Cum să-mi alin durerea cînd eu, nesocotito,

Nu pot urî pe-acela ce mi-a pricinuit-o?

Și ce m-așteaptă oare decît un veșnic chin.

Cînd urmăresc o crimă iubind pe asasin?

Mai poți iubi pe-acela ce te-a lăsat orfană?

Dacă-l iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană!

Iubirea și mînia în suflet mi se bat,

Și în dușman descopăr pe omul adorat

Și simt că-n ciuda urei în inima-mi speriată

Rodrig combate încă, ah, pe sărmanu-mi tată:

L-atacă, l-urmărește, se apără și-i cînd

Mai slab cînd mai puternic, și-acuma triumfînd,

Și-n lupta aceasta între iubire și mînie

El sufletul mi-l lasă, dar inima-mi sfășie.

Dar nu m-adoarme-amorul, oricît m-ar stăpîni,

Și datoria-mi sfîntă mi-o voi îndeplini;

Alerg unde mă cheamă jignita mea onoare.

Rodrig mi-e scump, și soarta-i nespus de-adînc mă doare,

Îi plîng de jale, totuși, oricîtă grijă-i port,

Știu cine sînt, Elviro, și tatăl meu e mort!

Atît de negre gînduri, alungă-le, stăpînă,

Și nu-ți impune-o lege ce-n contra ta te mînă!

Cum? Tatăl meu să aibă sfîrșit așa de crud,

Să strige răzbunare și eu să nu-l aud?

Să-l văd murind sub ochii-mi și inima-mi nătîngă

Să creadă că-i ajunge să geamă ori să plîngă?

Să sufăr ca iubirea să-năbușe cum vrea

Prin o tăcere lașă mîndria, cinstea mea?

O, crede-mă, stăpînă, n-ar fi prea mare vină

De-ai resimți în suflet mănie mai puțină;

În contra lui Rodrigo ai dobîndit de-ajuns,

Ai fost la rege, așteaptă în liniște răspuns.

Nu stărui-n această ciudată supărare.

Mi-e-n joc mîndria-ntreagă, ea-mi cere răzbunare!

Dulci visuri de iubire oricît m-ademenesc,

Renunț la tot mai bine decît să mă-njosesc.

Dar îl iubești, senora, pe don Rodrig…

Vai mie!

Și răzbunarea totuși mai poate să te-mbie?

Ca să-mi păstrez mîndria, sfîrșind și chinul meu

L-oi urmări, l-oi pierde, și voi muri și eu!