Ei bine, urmăritul privește-l e de față,

A ta să fie slava de-a-l izgoni din viață!

O, ce sînt eu silită, Elviro, a vedea?

Rodrig la mine-n casă! Rodrig în fața mea!

Ucide-mă, Ximenă, și gustă fără jale

Plăcerea morții mele și-a răzbunării tale.

Vai mie!

Fugi, lasă-mă să mor.

O clipă.

Du-te!

Numai o vorbă, te implor, Și-apoi cu-această spadă viața tu mi-o stînge.

Cum? Încruntată încă de-al tatălui meu sînge?

Ximenă!

Fugi cu arma ce, vai, în fața mea

Mă mustră pentru viața și fărdelegea ta!

Nu, mai curînd privind-o, mîniă ta sporească,

Și ceasul morții mele să nu mai zăbovească!

Vopsită e de sînge de-al meu!

Îți vine greu

Să o scufunzi, să-și piardă culoarea într-al meu?

Om crud care pe tată l-ucide fără milă

Prin spadă, — prin vederea ei cruntă pe copilă!

Înlătură-mi această unealtă de omor!

Vrei să te-ascult, Rodrigo, și tu mă faci să mor…

Fac ce dorești, dar totuși nu părăsesc dorința

Că însăți tu, Ximenă, să-mi împlinești sentința.

Căci oricît mi-ești de dragă, un laș nu pot să fiu

Ca să reneg vreodată chemarea mea de fiu.

Pe tatăl meu căzuse o groaznică rușine,

Ce mă privea-n aceeași măsură și pe mine.

Știi ce-nsemnează-o palmă pentru un om cinstit.

Am căutat să aflu făptașul, l-am găsit,

Am răzbunat onoarea-mi și pe iubitu-mi tată.

Și dac-ar fi nevoie aș face-o înc-o dată.

Nu crede că iubirea-mi n-a dus o luptă grea

Cu tatăl meu și-n urmă chiar împotriva mea!

O, judecă-i puterea: aflînd c-am fost în stare

Să mă-ndoiesc de poate să-ncapă răzbunare.

Silit să-ndur ocara ori, vai! disprețul tău,

Învinuiam de-o grabă prea mare brațul meu;

Mă dojeneam de-această pornire prea nebună

Și farmecele tale erau să mă supună

De nu-mi ziceam, Ximenă, că nu te-ar merita,

Un om lipsit de-onoare, lipsit de stima ta!

Că ochii tăi iubirea și-ar fi schimbat-o-n ură

Văzînd mișel pe-acela ce vrednic îl știură;

Că ascultînd amorul, urmînd al său îndemn,

De-alegererea ta însăți m-aș fi făcut nedemn.

Ți-o spun din nou, ți-oi spune-o, deși printre suspine,

Pînă la cel din urmă: da, te-am jignit pe tine;

Da, te-am jignit amarnic, fiind silit s-o fac

Pe tine să te merit și-onoarea să mi-o-mpac.

Mi-am împăcat onoarea și pe bătrînul tată;

Viu să te-mpac pe tine acuma, adorată.

Am alergat aicea de mîna ta să mor;

Ce-am fost dator făcut-am și fac ce sînt dator.

Un tată scump te strigă din fundul negrei groape

Și eu nu vreau victima cu nici un preț să-i scape:

Jertfește-acestui sînge pe care l-a pierdut

Acel ce se mîndrește cu ceea ce-a făcut!

Rodrig, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmășia

Nu pot blama pe-acela ce-și face datoria.

Și-n chinurile mele ce-asupra-ți să răsfrîng,

Eu nu te-acuz pe tine, pe mine mă deplîng:

Știu ce se cheamă cinste si cum înflăcărează

Asemenea insultă o inimă vitează,

Tu n-ai făcut, firește, decît ce se cădea,

Dar mi-arătași de-asemeni și datoria mea;

Funesta-ți vitejie mi-arată prin avîntu-i

Cum îți răzbuni un tată și-onoarea cum ți-o mîntui

Aceeași rîvnă cată la rîndul meu să pun

Onoarea să mi-o mîntui, pe tata să-l răzbun.

Aceasta, vai, mă face să fiu nemîngiiată!

O altă mînă dacă m-ar fi lipsit de tată,

Găseam, ah, în norocul dorit de-a te vedea

Unica alinare ce-o mai puteam avea;

Și-aș fi simțit un farmec în jalea mea cumplită

Să-mi zvînți aceste lacrimi cu mîna ta iubită.

Ci caut a te pierde, cum l-am pierdut pe el,

Această despărțire mă zbuciumă la fel:

Cumplita datorie ce inima mi-o rumpe

Mă-mpinge la jertfirea vieții tale scumpe,

Căci oricît țin la tine, Rodrig, nu aștepta

Să simt o lașă milă față de crima ta.

Și-oricît iubirea noastră ar vrea să mă reție,

Voi ști să dau dovadă de-aceeași bărbăție:

Ca să fii demn de mine, tu n-ai dat îndărăt,

La rîndul meu vreau demnă de tine să m-arăt.

Nu pregeta atuncea să faci ce ești datoare

Spre-a împlini o jertfă atît de-nălțătoare!

Mîndria ta îmi cere viața — vin și-o ia!

Osînda-mi va fi dulce și dulce moartea meal

S-aștepți pînă ce legea își va rosti sentința,

E să-mi întîrzii moartea și ție biruința.

Prea fericit muri-voi, răpus de brațul tău.

Taci, dacă-ți sînt dușmană, nu vreau să-ți fiu călău

Eu să-ți ridic viața, e cu putință oare?

Dator ești să ți-o aperi, s-o cer eu sunt datoare,

Dar între noi e altul judecător suprem,

Și eu am numai dreptul în față-i să te chem.

Oricît iubirea noastră ar vrea să te reție,

Vei da și tu dovadă de-aceeași bărbăție.

Căci, răzbunînd un tată, alt braț dacă-mprumuți,

Ximena mea, mă crede, însamnă să mă cruți.

Cum brațul meu el singur mi-a răzbunat onoarea,

Al tău să-și dobîndească la rîndu-i răzbunarea!

Rodrig, la ce mai stărui? Tu ajutor nu ceri

Cînd te răzbuni, la nimeni, și mie mi-l oferi!

Sunt tot așa de mîndră și cred că se cuvine

Ca slava răzbunării să n-o împart cu tine.

Deci ajutor la rîndu-mi nici eu nu voi căta

În deznădăjduirea sau în iubirea ta!

Mindrie neînfrîntăl vai! să nu pot obține

Atîta mîngăiere încalțe de la tine!?

În numele iubirii și-al tatălui tău mort,

Nu mă lăsa blestemul acestei vieți să-l port!

Mai vesel e Rodrigo de mîna ta să piară

Decît urît de tine, trăind o viață-amară!

Nu te urăsc eu, lasă!

Oh, trebuie!

Nu pot.

Așa puțin îți pasă de lume și de tot

Ce poate să scornească în umbră clevetirea

Cînd va să-mi știe crima și că-mi păstrezi iubirea?

Silește-le să tacă și în pofida lor

Salvează-ți bunul nume, făcîndu-mă să mor!

Lăsîndu-ți viața, vaza îmi va luci mai vie;

Vreau ca și cel din urmă clevetitor să știe

Că te ador și totuși pedeapsa ta o cer,

Și toți să-mi cînte imnuri de slavă pîn’ la cer

Și soarta să-mi deplîngă… Rodrig, acuma du-te,

Să nu mai văd comoara de fericiri pierdute…

Ascunde-n umbra nopții plecarea ta de-aci.

Onoarea mea-i pierdută cumva de te-or zări.

Tot ce-ar putea bîrfeala să zică despre mine

E că-n această casă eu te-am primit pe tine

Și ca să fiu hulită nici tu nu o dorești…

Aș vrea să mor!…

Vai, du-te!

Atunci, ce hotărăști?

Deși cea mai frumoasă văpaie amenință

Să-mi mistuie mănia, fac tot ce-mi stă-n putință

Ca să răzbun pe tata, mîndria să mi-o-mpac

Și singura-mi dorință e să nu pot s-o fac.

O, vrajă a iubirii!

O, culme-a suferinții!

Ce de dureri și lacrimi ne vor costa părinții!

O, te-așteptai, Rodrigo?…

Ximenă,-ai fi crezut?…

Așa curînd norocul să ni-l vedem pierdut!

Și că așa de-aproape de țărm a fost să vie

Nădejdea să ne-o sfarme o cruntă vijelie!

O, jale fără margini!

O, chin așa de mult!

Rodrig, de-acuma du-te, fugi… nu te mai ascult!

Pîn’ la sfîrșit cînd dreapta osindă mi-oi primi-o,

Merg să-mi tîrăsc o viață nemernică… Adio!

De-o fi așa să fie, îți dau cuvîntul meu

Că-n urma ta o clipă n-am să respir nici eu.

Adio, dar ia sama să pleci pe nesimțite…

(RODRIG exit.)

Stăpînă, orice rele Preabunul ni trimite…

O, lasă-mă în pace cu sfatul tău nătîng…

Mă duc să caut pacea și noaptea, ca să plîng.