12 iulie 1866

Aseară n-am fost nicăiri. Am stat acasă și dupe ce am adormit copiii, am ieșit în curte cu soția mea să răsuflăm și să respirăm aerul răcoros al serei. Și în adevăr era o seară din acelea ce dă viață. Dupe o zi călduroasă, de o arșiță de cuptor, o seară senină și răcoroasă, restaurează puterile vătămate de o zi caniculară. Seninătatea acestei seri însuflețea natura. Razele lunei palide săruta fețele noastre cu o «melancolie amoroasă, iară zefirul mîngîia perii capetelor noastre. Între altele cugetul meu zbura la copilăria mea, atît de bogată în suvenire dulci și inocente. Se opri însă un minut la timpul cînd învățam la dascălul Stan de la Olteni, unde mă dase tata ca să învăț, dupe cum zicea d-lui, să mă închin, era pe la 1840, căci la școalele domnești cine învață se face eretic. Iată ce opinie aveau oamenii despre școalele înființate de curînd. Mă cercetai și găsii între altele suvenire de copilărie și de școală pe aceasta. Cînd era timp ploios, la recreație, repetam cu toții:

Cine să fi făcut versurile aste? Nu știu. Tot ce știu este că, asemenea, cînd soarele era dupe vrun nor, noi repetam zicerile:

După ce spusei femeii acestea, amintirea mea se avîntă la o epocă cu trei ani în urmă, timp cînd tata mă dase să învăț psaltichia fiindcă terminasem cursul dascălului Stan. Cursul acestui dascăl consista în învățătura ceaslovului, psaltirei, evangeliei, scris dupe modele date de dînsul, aritmetică practică.

Și fiindcă doream să învăț, am cerut să mă dea a învăța psaltichia, la care mă povățuise niște băieți, consuburbieni. Tata s-a învoit la aceasta fiindcă nu eram destul de ajuns ca să mă dea să învăț un meșteșug, dară nu voia să-mi ia cărți. Dacă aș fi avut pe cineva care să-mi arate adevărata cale a studiului, poate că aș fi învățat ceva; aș fi pătruns în sanctuarul luminii. Voință am avut. N-a avut cine să mă povățuiască.

În fine Iancu al lui Stoenciu papagiul — astăzi devenit idiot și trăind în cea mai mizerabilă stare la monastirea Cernica — și Iancu al preotesei — mort în urma unei vieți neregulate — mă prezentară profesorului de muzică și, dupe îndemnul lor, începui a urma cu dînșii cursul de psaltichie. Noi cîte trei din mahalaua Udricani mergeam împreună și ne întorceam asemenea de la școală. Îmi trebuia cărți; tata nu voia să cheltuiască bani pe cărți de muzică.

Biata mama, Dumnezeu s-o odihnească cu sînții, mi-a cumpărat cărțile necesarii. Dînsa, pe lîngă lucrările trebuincioase casei pe lîngă îngrijirea ce da la cei patru copii ce avea, găsea timp a lucra și lucru străin. Spițuri și alte împletituri de care se purta pe atunci le făcea cu o admirabilă îndemînare și perfecție. Aceasta îi da mijloace a avea totdauna cîte ceva pus de o parte. Pentru un galben mi-a cumpărat: Gramatica, Anastasincatarul și Irmologhion, trei cărți de psaltichie neseparabili. Profesorul George Voiculescu de la Doamna Bălașa fu dascălul nostru care ne predă lecții într-unui sau doi ani cît am învățat. Epitropii bisericii alese șase din toți băieții cîți urmau cursul de psaltichie, între cari eram noi trei, Niculcea, devenit în urmă cîrciumar, astăzi nu mai știu nimic de dînsul; Ibaș și Niță, copil al unui preot de la Antim, orfani; cel dintîi a îmbrățișat cariera tatălui său, tăbăcăria; și cintînd în strană la Broșteni, fără plată, cel de al doilea azi călugăr la monastirea Căldărușani. Ni se da leafă de cîte zece lei pe lună; iar noi cîntam dumineca în paraclis, biserica cea mare nefiind terminată.

„De aci înainte, zise tata, ești în stare să te ții, acum ai leafă, mîncare și locuință ai de la mine, tu să te chivernisești și să îngrijești de îmbrăcăminte.” Și astfel de la etatea de doisprezece ani m-a coprins grijile. Cu toate astea mama mi le ușura.

Cum luam leafa o dam mamei de mi-o păstra. Ea mă îngrijea, mă iconomisea și îmi păstra tot ce depuneam și cu amănuntul. Grijile și necesitățile s-a mărit cu etatea. Ele m-a făcut să mă trec așa curînd.

Dorința de a învăța m-a dominat. Voiam să citesc. Nu știu ce cărți se tipăreau pe atunci. Știu că în mînă mi-a căzut: Vămile văzduhului, Ușa pocăinței, Erotocrif, Arghir crăișorul, Halimaua și Alexandria pe care le devoram. Acestea mi-a excitat curiozitatea să știu cum se fac cărțile. Am cercetat încoa și încolo și am aflat că ele se tipăreau. Crezînd că acolo unde se tipăresc cărțile, adică la tipografie se poate studia tot, m-am informat despre condițiile cu care intrau băieții la tipografie și am aflat tipografia lui Carcalaki, unde am și intrat. Cu aceasta am mulțumit și pe tata și pe mama, care mă îndemna să învăț un meșteșug, fiindcă ziceau ei: „Meșteșugul este brățară de aur la mîna omului”. Mai tîrziu am înțeles sensul acestor vorbe.