28 august 1866

Cînd mă gîndesc la anii adolescenții mele nu știu de ce mă coprinde o temere pentru copiii mei. Aș dori, dacă se poate, ca ei să nu întîmpine în viața lor amărăciuni ca cele ce am întîmpinat eu. Ei sunt mici încă, Elena este de trei ani și șapte luni; Petre, de unul și cinci luni. Nu pot să le spui nimic. Ca să știe cum erau lucrurile pe cînd ei nu cunoșteau ce este lumea, scriu aceste. Ei vor vedea și greutățile și necazurile vieței mele, pe cît le voi putea spune. Se vor feri de faptele mele ce li se vor părea rele, și vor urma pe cele ce li se vor părea a fi bune. De voi avea zile să-i pot povățui și mă vor asculta, atît mai bine pentru ei.

Vor ști că la 1848 terminasem cursul de tipografie, atît pe cît poate să termine un ucenic într-o tipografie ca a lui Carcalaki, lipsită de toate necesariile fără cistaură (sic!) și în starea cea mai primitivă. D. Carcalaki nu știa de loc tipografia. La noi s-a văzut multe și nu este de mirare dacă un potcovar se face giuvargiu, croitorul se face inginer, cizmarul actor. Aș putea cita nume, dar este de prisos, faptele există. Oamenii se încumetă a face, a întreprinde orice fără să studieze. D. Carcalaki îmi făcuse leafă o sută de lei pe lună (ceva mai puțin decît doi napoleoni sau 40 franci) cu condiția să culeg singur foaia Vestitorul românesc, care ieșea de două ori pe săptămînă. Redactorele acestei foi era cu numele; el nu știa să scrie un rînd.

Camarazii mei începură a mă pizmui fiindcă luasem asupră-mi această sarcină. Pînă aci jurnalul se lucra de doi inși. Duminicile și sărbătorile lucram pînă la trei sau patru ore dupe amiazi; apoi în loc să mă preumblu pe uliți sau pe la grădini cu băieții, atrași de aparentele plăceri ale unei vieți aventuroase, mă duceam la d. George Lurtz, secretarul redacții Vestitorului, care își cultiva grădina singur, ori mă duceam drept acasă. Biata maica mă aștepta cu drag. Și nu ieșeam din casă pînă a doua zi cînd mergeam iarăși la lucru. De cîte ori nu plîngeam dumineca și sărbătorile cînd aș fi voit să mă preumblu și eu cîte puțin; n-aveam cu cine; singur nu-mi venea s-o fac și mai bine mă mulțumeam cu lacrămile pe obraz decît să ies cu oamenii ce nu-mi convenea.

Aci e locul să spun că sora-mea în etate ca de 10 sau 11 ani, cea mai mică dintre frați, a răposat în urma unei maladii de scarlatină. Nu se poate descri amărăciunea mamei. N-a uitat-o niciodată pe cît a mai trăit biata mamă.

Îmi plăcea să citesc, n-am avut însă pe cine să-mi arate ce să citesc. Tipografia lui Carcalaki tipărea numai Vestitorul, foaie care reproducea numai din foi străine nuvele politice […] și acte oficiale. Despre literatură nu se pomenea. Serile răsfoiam colecțiile acestui jurnal din anii trecuți și mă opream pe la discursurile ceremoniilor de la palat pe care le devoram. Dacă se întâmpla a da peste Foaie pentru minte, inimă și literatură din Brașov, ori Albina românească din Iași, era o fericire deosebită pentru mine. Îmi aduc aminte că două opere Ianicierii și Ierusalimul liberat se trimisese gratis redacții Vestitorului, ca să le anunțe negreșit. Ele se aruncau de colo pînă dincolo prin cancelaria d. Carcalaki; le-am cerut să mi le dea mie pentru prețul cărora am lucrat cîteva nopți. Nefericirea cea mai mare mi-a fost că n-am putut să-mi găsesc un amic, printre foarte mărginitele mele cunoștinți, care să mă ghideze.

Nu-mi venise în gînd că trebuie să citesc spre a studia. Citeam ca să citesc, să nu-mi pierd timpul șezînd.[…]

Cu toate astea în serile cînd nu aveam ce ceti am scris următoarele versuri. Nu este ce aș fi voit să fie. Altfel îmi umbla prin creieri ideile și altfel că a ieșit. De cîte ori le-am citit pînă azi, de atîtea ori am îndreptat cîte ceva. Și tot nu este ce aș fi voit eu să fie. Așa proastă cum este, o trec azi ca prima încercare.

N-am cutezat să o arăt cuiva ca să nu devin ridicol, să mi se atribuie că aș voi să fiu poet. N-am putut iară să fac mai bine, a unul ce nu știu regulile și instrucțiunea mea fiind foarte mărcinită.