1866, septembrie 15

Era, mi se pare, pe la anul 1850, al doilea an după terminarea cursului de culegător de litere în tipografia serdarului Zaharia Carcalaki. Își poate imagina cineva importanța acestei tipografii dacă va ști că avea două teascuri de lemn, litere pentru vro trei coaie, cicero și garamond, ca de vro jumătate coală petit, puține litere de titluri. Regleții erau de lemn, liinile la un capăt mai groase decît la altul. Nimic în fine nu era sistematic. Cu toate astea bătrînul patron în cîțiva ani a făcut vro trei case și a cumpărat o vie cu banii ce-a cîștigat din această tipografie. Fiindcă ședeam departe multe din seri dormeam la tipografie. În cancelaria sa, bătrînul patron avea un pat care mi-l oferise pentru serile cînd voi dormi acolo. Mai cu seamă două seri pe săptămînă trebuia să dorm acolo, fiindcă întârziam lucrînd la foaia semioficială Vestitorul românesc. Aveam două sute lei pe lună (cam 75 franci). Cînd ieșeam mai de timpuriu din lucru, adică seara la 7 ore vara, mă izolam de ceilalți lucrători, care mergeau la primblări necuviincioase, mă duceam la George Lurț care avea o grădină de speculă. Aci îmi era plimbarea mea și dumineca. Îi ajutam să ude florile, pliveam și-i dam și alte mici ajutoruri numai pentru plăcerea de a fi aproape de flori. Iubeam cu deosebire mixandrele albe.

Toată familia lui Carcalaki mă respecta pentru sinceritatea mea. Cîteodată serile făceam lectură familiii adunate și tratamentele nu lipsea. Dumineca, fiindcă trebuia să lucrez la jurnal mîncam la masă cu familia. Simpatiile nu-mi lipsea. După lectură se întindea conversația și rămîneam de multe ori cu domnișoara Marița, fiica patronului, mai tîrziu, fiindcă bătrînii se culcau. Aceasta nu-mi displăcea. Evitam de a răspunde la multe întrebări de teamă a nu pierde încrederea lor și pentru că unele dintr-însele nu le înțelegeam. Aceste întruniri deveniră și mai plăcute fiindcă sosise de la Focșani o rudă a lui Carcalaki cu două fete și se stabilise în București. Mai tîrziu am observat că oarecare rivalitate se manifesta între ambele june fete.

Eram mulțumit de mine însumi. Și cu cît auzeam că cei ce mă cunoșteau vorbesc bine de mine, cu atît mă sileam și eu să fiu mai de treabă. Biata mamă se îngrășea cînd auzea și dînsa. Ea vedea că leafa mea nu o întrebuințez rău și aceasta ii adăoga mulțumirea. Eu, dupe ce îmi întîmpinam cele necesarii, restul îl dam mamei să mi-l puie bine. Ea îmi păstra puținul ce adunam și mă îngrijea.

Simțeam că îmi lipsește ceva și nu-mi puteam da seama ce-mi lipsește. Inima căuta o altă inimă căreia să-i confieze sinceritatea sa, dară toate iluziile, toate visurile mele fură efemere.

Cunoștința ce făcusem cu d. Antalfi mi-a făcut mult bine. Acesta era ungur, doctor în medicină care își părăsise cariera, se făcuse neguțător de mobile, devenise avut și se retrăsese din comerț. Trăia cultivîndu-și mica sa grădiniță. Văzînd aptitudinea mea de învățătură mă consiliă a lăsa chitara de la care, zicea el, n-o să am nici un folos și să învăț o limbă, de pildă cea franceză. L-am ascultat. Ocupat la lucru zece și douăsprezece ore pe zi, în timpul nopții studiam lecțiile și în timpul de recreație al prînzului scriam.

Din dizgrație nimeni din cei ce mă încongiura nu cunoșteau această limbă și astfel am rămas fără să pot vorbi cu înlesnire această limbă.

Ajuns în 1854 cugetam la o căsătorie. Antalfi m-a oprit. Întîi învață limba și pentru căsătorie mai ai timp de șase ani, îmi zise el. Aveam 250 lei pe lună și el mă făcu să înțeleg că n-o să-mi ajungă. Într-acestea fiul d. Carcalaki îmi propuse formal căsătoria cu vară-sa. Poate că n-aș fi ascultat pe Antalfi și pe mama, dacă astă propunere venea cu doi sau trei ani mai-nainte. De astă dată am ascultat pe Antalfi care m-a făcut să înțeleg că nu o să pot duce sarcina casei cu leafa ce aveam. Biata mama, Dumnezeu s-o odihnească, mă povățuia să deschid ochii în patru la alegerea ce voi face. Fără aceste două ființe providențiale poate că aș fi dat în cursă.

Din citire pe gazetele ce puteam apuca de la redacția Vestitorului sau de unde nu știi, am aflat că versurile de 14 rînduri se numesc sonete. În serile în care nu citeam, scriam cîte nerozii toate, a doua zi le citeam, rîdeam, apoi le ardeam, fără să cutez a le arăta cuiva.

Într-una din seri, gîndindu-mă la propunerea ce mi se făcuse de însurătoare, și știind că sonetul este de 14 rînduri, am făcut și eu un sonet. Imperfect, fără idei, așa cum este îl trec aci; nu l-a văzut, nu l-a auzit nimeni; aceasta o fac mai mult pentru amintire de nebuniile juneței: