21 septembrie 1867

[…] Sesiunea întrunirei membrilor Societății literare române s-a închis. Îmi pare rău că n-am putut să-i prezint dorințele tipografiei române. Am pus pe hîrtie impresiunile mele, văzînd entuziasmul cu care s-a priimit membrii ei. Și fiindcă nu sunt poet și nu știu face versuri am rugat pe dl. Geanoglu Iancu să le dea o turnură poetică și să le versifice. I-am spus că țin să pot a prezenta această piesă, fiindcă pregătisem de la fonderie o specie de ornament cu care să se poată face felurite colțuri și chiar litere și voiam să debutez cu ele în a face astă dedicație Societății.

D. Geanoglu a făcut cu aceasta ca cu toate. Dupe ce a ținut piesa la d-sa mai mult timp, fără a pune condeiul să îndrepteze măcar o literă, mi-a spus că trebuie să fie rătăcită printre hîrtiile d-sale și că n-o mai găsește. I-am copiat alta; dar și aceasta a avut soarta celei dintîi.

1867, octombrie 14

Primăvara din anul 1854 lăsasem studiul limbei franceze, mai cu seamă că îmi lipsea timpul și apoi leafa nu-mi ajungea. Voiam ca în cursul verei să mai meditez singur lecțiile ce trecusem peste iarnă. Păcat că n-am avut cu cine ține conversații în această limbă; aș fi mers mai departe. Cu toate acestea, astăzi, înțeleg cîte ceva din ceea ce citesc, și traduc oarecum. De ar fi știut George, Antalfi, familiile lor și mai cu seamă Anicuța, această limbă, aș fi făcut progrese mari, aș fi putut ține conversații. Totuși nu-mi pare rău nici acum pentru cheltuielile ce am făcut, nici pentru timpul și stăruința ce am pus. Am profitat de această limbă. Zilele cele frumoase ale primăverei și verei le petrecusem în preîmblări matinale cu George, femeia lui și Anicuța. Înspre toamnă părăsisem stabilimentul dlui Carcalaki și lucram în acela al dlui Copainig.