II

Mihai, după ce se mări, neputînd suferi atîtea; fărădelegi, trecu peste Olt, și acolo știu să dobîndească iubirea oltenilor. Unde vedea nevoiașul, văduva și sirimanul, el, ca un înger păzitor, îi ocrotea împotriva împilătorilor. Cînd auzea de vreo nelegiuire săvîrșită asupra vreunei femei sau fete de român, ca un leu alerga întru ajutorul lor. Ajuns ban al Craiovei, nu lăsă ca să se stăviască în Oltenia nici picior măcar de ciutac.

Cu cît era de aspru Mihai cu făcătorii-de-rele și cu cei fărădelege, cu atît era de blînd cu oamenii cei de treabă Oastea, căreia numai numele i se mai știa, o înființă tot din oameni unul și unul, aleși pe sprînceană. Mihail îi puse căpitani, șutași și cetași pe bărbații cei mai viteji și mai cu dor de moșia lor, Țara Românească. Se dusese vestea despre bunătatea lui. Ajungînd însă la urechile lui Alexandru-vodă că toata Oltenia iubește și se teme de Mihail, acest domn fu coprins de un neastîmpăr, despre care nu-și putea da seamă și puse gînd rău banului.

Atunci veni și unul din boierii lui, și-i zise:

— Luminată fie fața măriei-tale, doamne, iată, eu, smeritul rob al domnului meu, viu a-ți da în știre despre cele ce se petrec în țară. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine.

Și să nu stai la chibzuială nici o cirtă, măria-ta, ci să iei strașnice măsuri pentru odihna măriei-tale și a supușilor robilor tăi.

Alexandru se înverșună auzind acestea și căta vreme cu prilej cum să piarză pe Mihai. Iară Mihai, simțind cele ce i se pregăteau, vru a se duce la Țarigrad, la socrul său vistierul Iane, ce era sol al Țării Românești pe lîngă sultanul.

Cînd fu însă a trece Dunărea, oamenii lui Alexandruvodă puseră mîna pe dînsul și-l aduseră la București. Aci, fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie, spre a fi pus la cazne și apoi să-l piarză pre el.

Temîndu-se însă Alexandru-vodă de vreo răzmiriță, se grăbi a da hotărîrea de moarte. Pe drum, cînd îl duceau la locul de pierzare, trecură pe la Biserica Albă din Postăvari. Și fiind tocmai timpul liturgiei, slujitorii îl lăsară să intre spre a se închina. El, rugîndu-se, se făgădui lui Sfîntul Nicolae, hramul acelei biserici, să-i ridice o monastire pre numele lui, de-l va mîntui; ceea ce și făcu. Această monastire este clădită în București, pe un piept de deal lîngă Curtea arsă, și se numește și pînă azi Mihai-vodă.

Iară dacă fu adus la locul piericiunei, boiul lui Mihai cel mîndru, statul lui cel măreț și apucăturile sale cele voinicești făcură pe gîdea să pălească. Apoi după ce-și aruncă Mihai căutătura lui cea cruntă și disprețuitoare asupra călăului pe care îl vedea că se cam codea, zise dînsului cu grai răstit:

— Dă, cîine, și dă nimerit, de-ți sfîrșește mai degrabă spurcata-ți slujbă cu care ești însărcinat.

Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor și începînd a-i tremura mîinile și picioarele aruncă jos securea ce o ridicase să taie capul lui Mihai, și fugi prin lume grăind:

— Nu este dat mie să prăvălesc de pe umeri un asemenea cap.

Boierii, cari pînă aci tăcuseră mîlcă, înmărmuriți de pierderea lui Mihai, strigară într-un glas cu poporul:

— Să se ierte nevinovatul și, împreună cu mitropolitul, merseră la vodă și-i cerură iertare. De voie, de nevoie, se înduplecă vodă de-l iertă, dară porunci ca fără minut zăbavă să plece din țară, și nici urmă de a lui să nu se mai afle prin toată Țara Românească.