III

Mare vîlvă se făcuse între români și olteni, pentru minunea scăpării lui Mihai de la moarte. Pînă și copiii vorbeau de astă întîmplare fericită după care Mihai rămase viu nevătămat. Toată suflarea da laudă lui Dumnezeu, care a ocrotit pe nevinovatul, cruțîndu-l de osîndă ce era să-l răpuie.

Iară Mihai plecă. Și ducîndu-se la Țarigrad se abătu prin Ardeal, și făcu cunoștință cu domnul țării, Sigismund Batori.

Boierii din România, sătui și ei de nelegiuirile domnului lor Alexandru, se tînguiseră la poarta otomană împotriva lui. Cînd ajunse Mihai, plîngerile boierilor veniseră mai de-nainte la cunoștința sultanului.

Vistierul Iane, socrul banului Craiovei, arătînd nevinovăția lui Mihai, sultanul se încredință despre aceasta și mai mult după ce ascultă pe însuși cel nevinovat; și adevărul graiurilor sale îl hotărî să mazilească pe Alexandru-vodă, ceea ce și făcu turcul, chemîndu-l la sine.

Cînd era cursul anilor 1593, Mihai banul Craiovei fu numit domn al Țării Românești. Pe atunci domnea: în Moldova Aron-vodă; în țara leșească Sigismund III; în țara unguririlor, împăratul Rudolf II; în țara turcului Amurat III; iară în Ardeal, stăpînea Sigismund Batori.

De la un hotar la celălalt al țării, toți într-un glas da mărire lui Dumnezeu pentru că le trămise un om de nădejde.

Mihai, după ce luă cîrma țărei, adună la sfat pe boierii cei mari și le zise:

— Boieri dumneavoastră, iată, pronia cerească mi-a ajutat să urc treptele scaunului domnesc al dragei noastre țărișoare. Ranele ei sunt foarte mari, pe cari trebue să le vindecăm. Visteria este înecată în datorii; legea Domnului călcată in picioare de spurcații păgîni; locuitorii obosiți de podvezi, angarale și biruri grele; oastea, nici numele nu i se mai știe. Și fiindcă un domn trebuie să fie poporului său părinte, iară nu gide, deci eu vă chemai pe dumneavoastră să ne sfătuim cu toții cum și ce fel să facem a duce această țară la limanul cel de mîntuire, țară asupra căreia priveghiază ochiul cel neadormit al Maicii Domnului.

Boierii ziseră unii una, alții alta; iar Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru.

Mai întîi împărți poporul în pîlcuri pîlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul, pe banul Mihalcea și pe banul Manta, pe frații Buzești, pe Calomfirescu și pe alții. Apoi plănui cum să scape țara de jugul păgînului spurcat. El trimise soli cu cărți la domnii Moldovei și Ardealului, în care cărți el zicea: „Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Țara Românească, scriu fratelui meu Sigismund sănătate; și să știi că a venit timpul a pune în lucrare cele vorovite între noi cînd fu cu mergerea mea la Țarigrad. Deci, să binevoiască măria-ta a trimite un boier credincios d-ai mărieitale, ca sol, la scaunul domniei mele, cu care să punem la cale ce se vor găsi de cuviință.“

Domnului Moldovei scrise:

„Eu, Mihai-voievod, domn stăpînitor a toată Țara Românească, sănătate scriu fratelui meu Aron; și să știi, frate Aroane, că neprietenul se întinde ca pecingenea; deci, pentru a curma mersul răului, trebuiesc leacuri tari; și așa să știi că este dorința mea, dacă va vrea Dumnezeu, să muiem cerbicea nelegiuitului; și măria-ta, fără să zăbovești nici o cirtă, ori trimite sol la scaunul domniei mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură.“

Răspunsurile nu întîrziară a veni. După ce se înțelese și cu domnul Moldovei, solii veniră de la amîndoi domnii, și țiind tainice sfaturi, la 5 noiembrie se făcu jurămîntul de legătură între cei trei domni cu mîna pe sfînta Evangelie zicînd:

„Jurăm să mergem împotriva vrăjmașului creștinătății. Căpetenia noastră să fie Christos; iar noi să ascultăm cu oastea noastră de găsirea cu cale ce va face sfatul nostru al tutulor. Jurăm să ne dăm ajutor unul altuia, fiecare după putință, și să nu ne lăsăm pînă ce nu vom înfrîna trufia păgînătății și pînă ce nu vom istovi cu desăvîrșire pe nelegiuiți. Așa să ne ajute Dumnezeu.“

După aceasta, cei trei domni poftiră și țările neamțului și leșilor a se uni cu dînșii, ca creștini ce erau și ei, spre a da aprig război necredincioșilor. Împăratul Rudolf făgădui că va da ajutoruri în bani, ceea ce nu făcu deocamdată; iar craiul Sigismund nu vru să-și strice prietenia cu turcii.

Apoi Mihai chemă iarăși la sfat pe boierii săi cei credincioși. În capul lor era mitropolitul Eftimie. Voievodul cel îndrăzneț le spuse ce avea de gînd să facă și ceru sfat de la dînșii. Atunci se sculă și mitropolitul, și dînd binecuvîntarea sa arhipăstorească cugetelor domnului celui viteaz, îndemnă pe boieri a lua în nume de bine româneștile lui planuri și a-l urma pe căile adevărului, ale vitejiei și ale dragostei de țară.

Iară boierii, dacă auziră sfintele voroave ale Mitropolitului, toți cu un glas răspunseră:

— Jurăm în cuget curat și pe românește că vom urma domnului nostru oriunde ne va duce și oriunde ne va porunci să mergem, pentru mîntuirea țării și scăparea legii de bîntuielile vrăjmășești. Vom nesocoti orice primejdii, și vom da prin foc și prin sabie, ca să biruim ori să murim pînă la unul. Păru mult bine lui vodă cînd văzu că și boierii lui sunt însuflețiți de aceeași dorință de care era și dînsul însuflețit.

Și plecînd genuchii la pămînt cu toții, se rugară lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi, ca să le ajute întru a face să strălucească adevărul creștinătății și să restatornicească sfînta cruce pe turnurile bisericilor, de unde o dase jos păgînul cel spurcat, mîntuind totdeodată și țara de jugul nelegiuiților osmani îi.

Toate pregătirile se puseră la cale; și cînd fu în dimineața de 13 noiembrie 1594, românii și moldovenii uciseră pe toți turcii ce se aflau în București și în Iași.

Este grozav lucru să vază cineva urgia poporului. Ieșea românul de prin toate unghiurile, de prin toate văgăunele și năvălea ca un duh de vifor asupra necredincioșilor. Veneau turcii valvîrtej, iar românii îi zdrumicau fără cruțare.

Pe vremea aceea Giurgiu, Brăila și Turnu erau coprinse de turci. Spurcăciunile de păgîni ridicaseră cetăți cu niște ziduri de putea să umble carul cu patru boi pe grosimea lor. Satele de prinprejurul acestor cetăți se numeau raiale. Mahometanii luau biruri grele bieților creștini. N-apuca să ouă găina creștinului, și cîte un nevoiaș de ciutac era aci, gata, gata spre a lua bietului român oușorul din cuibul unde-l ouase găina. Și n-avea gură românul să zică ceva, ori să se jeluiască cuiva că îi lua părul foc și era vai de măiculița lui care l-a născut. Mierea, untul și vitele cîte se scoteau și se prăseau în țară, nimeni n-avea voie să le cumpere de la români, fără decît turcii. Ei cumpărau numai cu numele, dară aievea, în loc de bani se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună, sau cu cîte o lovitură, două de iatagan.