IV

Pentru aceasta Mihai, cum istovi pe turcii din București, nu se opri locului, ci într-un suflet alergă la Giurgiu cu românașii săi, dete război de moarte turcilor, tăiară pe cîți putură apuca; iară cei ce mai rămaseră, se închiseră în cetate. Pînă să se dezmeticească ei din amețeala în care îi învălmășise Mihai Viteazul, fură dați piericiunii toți cîți se găsiră răspîndiți prin țară, curățind-o de lifta păgînă.

Auzind sultanul de unele ca acestea, se făcu foc de mînie și trimise un pașe cu două mii de ostași ca să prinză pe Mihai. Iară viteazul dacă pricepu gîndul cel spurcat al turcului, în cea dîntîi noapte năvăli asupra ordiei lui cu românașii săi și-i făcu oastea ciopăți, ciopăți de nu scăpă picior de păgîn.

Apoi, tocmindu-și oștile, trecu Dunărea pe ghiață în luna lui Cărindar, pe un ger de crăpau lemnele și pietrele, bătu Rusciucul, pe care îl apăra 7000 de turci, și dete cetatea în prada ostașilor. Să fi văzut, nene, cadînele cum mai fugeau desculțe și cu […] turculeți în brațe, de le plîngeai de milă. Dar românii, deși înfierbîntați de luptă, deși biruitori, ei le lăsară în pace să se ducă unde ar vedea cu ochii. Prada însă ce ei făcură în casele turcești nu este de povestit: șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir, fel de fel de mărfuri scumpe căzură în stăpînirea oștirilor lui Mihai, mai bine decît să le mistuiască focul. De aci trecu la Silistra, o luă și pe dînsa, îi dărîmă întăririle, și păți și acest oraș ceea ce pățise Rusciucul. Cînd se duse știrea aceasta la Țarigrad, sultanul nu putea da crezămînt auzului său, și porni o ceată mai mare de turci nenumărați, cu Mustafa pașa în capul lor. Mihai, după ce făcu tocmeală iscusită oștilor sale, trimise pe frații Buzești cu o seamă de oaste către hanul tătăresc ce venea din Crîm și avea poruncă să intre în Moldova cu 30 mii de tătari; pe banul Mihalcea și pe banul Manta îi trimise împotriva altei sumedenii de turci și de tătari; iară Mihai însuși ținu piept lui Mustafa pașa.

Se băteau românii cu inimă, căci Dumnezeu le ajuta. Și tăiară trei în trei părți, și zdrumicară pe păgîni ca pe furnici. Frații Buzești de două ori bătură pe tătari de-i stinseră, și luîndu-i în goană, românii îi tăie fără milă, ucigînd pînă și pe însuși fiul hanului, carele nu se putea mîngîia de pierderea copilului său celui preaiubit. Banul Mihalcea și banul Manta înfrînseră ostile tătarilor și ale turcilor și le sparseră pre ele; și atîtea prăzi luară, de fură de treaba oștilor românești pentru mai multe luni.

Iară Mihai, trecînd iarăși Dunărea, nimici cu totul sila lui Mustafa, ba și chiar pe dînsul îl trimise pe cealaltă lume.

În tabăra aceasta se afla și un oarecare Bogdan, fiul lui Ioan Sasul, ce domnise în Moldova, pe carele îl aducea Mustafa să-l puie domn în locul lui Mihai și de nu era iute de picior, nu scăpa de osîndă acestuia. Banul Mihalcea bătu Hîrșova și dete în jaf și pradă toate cetățile decindea Dunării. Albert Király, ce venise cu ostile ardelenești în ajutor, trecu în Dobrogea, luă Istrova, Baba și alte cetăți. Căpitanul Geți cu un pîlc de români trecînd Dunărea dete prin satele turcești și bulgărești, și străbătu pînă in munții Balcani. Aici, întîlnind pe Sinan pașa carele se întorcea din Ungaria încăroat de prăzi, năvăli asupra lui, îl puse pe goană, îi tăie toți oamenii și îi luă toate bogățiile care erau nenumărate. De aci pătrunse în Rumelia, coprinse, jecmăni și pîrjoli toate cetățile în drumul său. Groaza românilor ajunse pînă în saraiurile sultanului.

Se zice că spurcații de păgîni cînd vedeau cîte vrun armăsar sforăind și sărind, tresăreau de spaimă și-și scuipa în sîn zicînd că au văzut umbra lui Mikal-ogli (așa ziceau spurcații viteazului Mihai); iară turcoaicele, cînd voiau să-și împace copiii cari scînceau, ii speriau zicîndu-le: „Tăceți, că vine ghiaurul de Mikal-ogli“.

Aron, domnul Moldovei, cu oștirea lui, purcese asupra Benderului, îl jefui și dete pradă flăcărilor Cetatea Albă; apoi împreunîndu-se cu oștirea lui Király, coprinse toate locurile de peste Dunăre din partea acea.

Popa Stoica Fărcaș, duhovnic și om al lui Dumnezeu, oltean de cei dezghețați, adunînd pe lîngă dînsul o ceată de panduri tot unul și unul, armați cu puști, cu suliți, cu coase, cu topoare, cu furci, și cu orice le căzu mai la îndemînă, se năpusti peste Dunăre asupra Vid inului și îl bătu cumplit, iar Mihai Viteazul nimici sila lui Zerhat pașa carele venea cu o altă spuză de turci și de tătari.

Ce n-ar putea face creștinii cînd toți s-ar uni într-un cuget curat și într-o dragoste frățească?! Vrajma și împoncișerile dintre creștini făcu pe turci să-și bată joc de cruce și să-i robească pre ei.

Mahomet III, carele se pusese în scaunul împărăției turcești, văzînd spaima ce coprinsese pe ostașii lui, făcu tot ce se putu face, ca să nu se mai întinză vestea despre biruințele creștinilor și scrise cărți la toate limbile păgîne din răsărit.

„Scriu eu Mahomet, marele sultan al Stambulului, carele stau în scaunul cel strălucit al prorocului, luminez ca soarele și sunt Dumnezeul turcilor, căruia se închină toate țările de la răsărit și de la apus; și să știți voi, cei ce sunteți de o lege cu mine, că se sculă asupra noastră ghiaurul de Mikal-ogli, beiul de la Kara Iflak, și se bătură oștile lui cu oștile turcești, și le bătură pe acestea; iară voi să vă sculați cu mic cu mare, și să-mi veniți într-ajutor, căci de mă vor bate pe mine, și voi nu veți scăpa nici în gaură de șarpe de hainlîcul lui Mihail, și săriți cît mai curînd.“

Auzind de unele ca acestea, limbile păgîne se ridicară în gloate și se uniră cu turcii. Iară Mahomet III puse de-și căută oastea, și află că ea era de peste două sute de mii de oameni. Cu aceștia se uniră și limbile cele păgîne.

Apoi chemă pe Sinan pașa cel grozav, și îi zise, față cu toți vizirii și pașii:

— Tu, cela ce ești lumina, brațul și stîlpul împărăției mele, ia oastea ce am adunat, ea este una din cele mai spăimîntătoare ce s-a ridicat vreodată, și mergi cu dînsa împotriva Kara Iflakului. Alah să-ți ajute ție a face din acea țară un pașalîc, care să împodobească împărăția mea. Pe hainul cela de Mikal-ogli. să mi-l trimiți techer-mecher, legat și ferecat. Și să nu cutezi să faci altfel, căci atunci vei cădea în urgia mea împărătească, și unde îți stă picioarele, acolo îți va sta și capul.

Sinan se puse în capul acestei sumedenie de nelegiuiți și căzură ca locustele pe malul Dunării cel de-a dreapta. Înțelegînd Mihai că turcii n-au de gînd să mi-l crească, ci să mi-l prăpădească, puse de-și numără și dînsul oastea și află că erau la opt mii de voinici. Cu aceștia ieși înaintea turcilor la Dunăre; și pînă să-i ajungă și de la ceilalți doi domni ajutorul făgăduit, el opri năvala […]de turci peste treizeci de zile.

Și nici că se putea altfel. Ce pot face oile înaintea lupilor? […]

Mihai, ca să încredințeze pe Sigismund Batori că sfinte vor fi cele vorovite între dînșii, își trimise doamna la Sibiu împreună cu fiii săi, domnița Florica și Nicolae, zis și Pătrașcu. Pre doamna lui Mihai o chema Stanca.

Sinan, văzînd că n-o poate scoate la căpătîi cu românii în luptă dreaptă, trimise o seamă de oaste, care trecu Dunărea pe la Calafat, spre a lua pe Mihai de pe la spate. Acesta, cum simți viclenia turcului, se trase în bună rînduială și-și așeză șirurile de ostași la Călugăreni, unde, mai sosindu-i niște ajutoare de moldoveni și de ardeleni, se urcă numărul oștilor la șeasesprezece mii.

După ce făcu o iscusită tocmeală oștilor sale, Mihai, cu nădejde în Dumnezeu, chibzui cum să învețe minte pe păgîn a nu mai necăji pe creștin.

Sinan cel grozav, cum văzu oastea românilor că se dă înapoi, porunci turcilor să treacă Dunărea. Și așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i mai putea ține pămîntul. Ei se așezară trîmbe, trîmbe, pe toată cîmpia de la Dunăre pînă la Călugăreni. Mihai, iscodindu-i, se urcă pe un deal, privi asupra lor și-i văzu stînd ca frunza și ca iarba.

Nelegiuiții se încumetau în mulțimea lor cea nemărginită. Gloatele lor de ostași erau înarmate din cap pînă în tălpi: manafii aveau puști lungi și săbii; arnăuții, șișanele; spahiii, flinte și iatagane; arapii, sulițide trestie de mare, și lungi de mai bine de un stînjen; ianicerii, puști, pistoale, iatagane și hangeruri. Mai era cu dînșii și o mulțime nenumărată de tunuri. De mulți ce erau nu se mai deosebeau oamenii, ci părea că se lăsase pe pămînt o negură. Nu se mai auzea decît zăngănitul armelor, nechezatul cailor, și prin răstimpuri strigătul ostașilor. Seara, începea hogea cel mare a striga: Alah ehper, Alil-Alah, și îi răspundea păgînii: Alah! Alah!, de se cutremura pămîntul și mi-ți lua auzul.

Domnul românilor, văzînd atîta silă mare, își adună voinicii și le zise:

— Dragilor și vitejilor mei românași, voi știți că noi voim să ne mîntuim țara și legea. Dumnezeu ne va ajuta să înfrîngem și de astă dată cerbicea turcească. Românii mei sunt lei paralei, iară gadinele ce stau înaintea noastră, niște mișei; să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. Mai bine să murim pînă la unul, luptîndu-ne, decît să cădem în ghiara acestor nelegiuiți; căci ce folos de viața noastră, dacă nu vom mai avea moșie și vom cădea în robie?

Și fiindcă Dumnezeu este apărătorul celor drepți și scutitorul celor năpăstuiți, el încordează brațul celor ce se ridică întru numele lui; și așa, fraților, cu nădejdea într-însul și cu încrederea în vitejia noastră, să călcăm în picioare și cal și călăreț și să spargem ordia ce stă dinaintea noastră.

Toți ostașii strigară deodată:

—Amin.

Și astfel, la 13 august 1595, în revărsatul ziorilor, Mihai puse să se facă o rugăciune către Dumnezeul armelor; și ingenuchind cu toții, zise:

— Dumnezeule, cela ce vezi din înaltul cerurilor nemernicia noastră, ajută-ne astăzi să purtăm biruința asupra vrăjmașilor tăi și ai omenirei; întărește brațul nostru și revarsă spaima în inimile spurcaților de păgîni, ca să se laude numele tău în veac și în veci vecilor.

Apoi dară în trîmbițe și în tîmpine și se încăierară. Curgeau gloanțele din partea turcilor ca ploaia; iar fumul de la tunuri și puști întuneca văzduhul.

Cînd era soarele ca de trei sulițe, românii începură a osteni; iară Mihai, văzîndu-i că încep a se îndoi de biruință, puse muzicile a cînta și din gură și din surle:

Tremură Sinan! n-așteaptă Să simți paloșul român, Răzbunarea lui cea dreaptă Cum îngheață un păgîn.

Mărirea, copii, ne [chiamă][1] Pentru (ară să [muriți]) Tiranii acuma geamă, Cu voi sunt, cu mine fiți.

Și unde trase spada viteazul Mihai, și unde se repezi printre vrăjmași ca un fulger. Cădeau păgînii d-a dreapta și d-a stînga lui ca snopii. Încotro se întorcea viteazul, uliți, uliți făcea printre trimbele de turci. În drumul său Mihai tăia tot ce întîlnea, nu mai căuta: bei, agale, bimbași, cădeau trîntiți la pămînt de pala lui cea ageră Răsturnă pe Karaiman pașa și-i luă steagul cel verde al lui Mahomet, steag pe care îl scot turcii din geamia cea mare, numai la timp de cea mai grea nevoie.

Dumnezeu, ca să apere pe credincioși, porunci vîntului să bată asupra păgînilor și tot fumul de la arme căzu asupra lor de îi orbea și îi îneca. Românii, luînd pildă de la demnul lor, nesocotiră osteneala, și unde căzură și ei asupra spurcaților de osmanlîi de trei părți, îi tăiară pînă către seară și ii înfrînse.

Cădeau turcii sub paloșele românilor cum cade iarba sub coasele secerătorilor. Atunci turcii o luară d-a fuga; iară românii îi gonea din urmă și-i ucidea ca pe lăcuste, cînd sunt oloage.

Treceau românii în fuga mare înfierbîntați preste leșurile vrăjmașilor, preste oameni, spărgînd cete, răsturnînd totul în oastea ciutacilor și strigînd: „Biruință! Biruință!” Turcii da unul peste altul, ca orbii, pe podul de la Călugăreni, și cei ce nu mai încăpeau pe dînsul, de îmbulzeală, cădeau și se înecau în Neajlov.

Pe lîngă acestea, două tunuri ce le așezase Mihai în niște locuri înalte, fulgera și trăznea pe cei ce cutezau oarecum să se mai întoarcă. Atîta vărsare de sînge nu s-a mai văzut de cînd este Țara Românească, și nici că se va mai vedea. Spun că înota în sînge. vițelul de doi ani. Însuși Sinan pașa cel grozav, cel ce venise să facă țara pașalîc, împins fiind de valurile turcilor fugăriți, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă, își sparse capul și-și rupse dinții; iară unul din românii cei prinși de turci în război își făcu cruce și puse foc la ierbăria turcilor, care sări în slava cerului cu un mare număr de păgîni, de se prăpădiră toate corturile lor și toate trebuincioasele de hrană, ce era adunate, ca să fie de treaba oștilor lor. Muri și el, însă muri ca un viteaz, știind că și-a ajutat țara să scape de robie.

Mihai avea doi cerbi, cari nu se dezlipeau de domnul lor nici cît ai da în cremene. Ei îl însoțeau în toate bătăliile. Aici, unul dintr-înșii, lovit fiind de o ghiulea păgînească, își dete duhul pe dată. Tovarășul lui, văzîndu-l că nu se mai mișcă și cum gîlgîie sîngele dintr-însul, îi da mereu tîrcoale și mugea greu. Și uitîndu-se la domnul său, îl podidi lăcrămile. Apoi, ridicînd ochii la cer, stătu nițel, ca și cum s-ar fi rugat. După aceasta o rupse d-a fuga într-o pădurice de acolo, și nu s-a mai găsit. Spun, măre, că-i curgea lacrimile șuroaie, cind a plecat de lîngă domnul său și de lîngă tovărășelul lui.

Intunerecul nopții opri pe români de a merge mai departe. Și liftă păgînă mai rămăsese multă. Uriași să fi fost românii și tot n-ar fi putut ucide sumedenia de ostași ce aveau dinaintea lor.

Fiecare român avusese a lupta cu zece sau cincisprezece protivnici. Au făcut, bieții, ce nici zmeii nu puteau face. Sudori de sînge curgeau de pe fețele românilor, atît munciseră in cursul zilei și atît erau de stătuți de osteneală seara. Și totuși ar fi nesocotit orice împotrivire vrăjmășească; dară turcii daseră dosul și putință omenească nu era a-i mai goni pe timp de noapte, spre a-i arunca în Dunăre.

Sfatul de război, ce se ținu noaptea, găsi cu cale a se trage oastea către munți pînă ce va veni ajutorul deplin ce făgăduise a da ardelenii și moldovenii. Oastea românilor se mulțumi că a arătat turcilor încă o dată ce pot puii de românași și, cu domnul lor în cap, se trase la Gîmpulung.

După ce se așeză oastea în cetatea lui Negru-vodă, se veseli acolo de isprăvile ce făcuse, dînd mulțumită preaînaltului Dumnezeu pentru ajutorința ce a primit de la dînsul.

Păgînii spurcați coprinseră Giurgiu, Brăila, Bucureștiul și Tirgoviștea. Sinan pașa zise că țara este pașalîc și multe biserici creștinești le schimbă în geamii; iară la București și la Tîrgoviște făcu grozave întăriri ca să fie ostașilor de apărare, cînd se vor mai bate cu românii.

Mihai Viteazul puse de scrise oastea și găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci și două de tunuri.