V

Mihai Viteazul așteptă cu oastea sa lingă rîpa Dîmboviței ajutorurile făgăduite, cari și sosind, el le intîmpină după cuviință; iară ostașii lui Mihai ziseră ostașilor ce le veniseră într-ajutor:

— Bine ați venit, fraților!

Aceste ajutoruri trecuseră munții pe la Rucăr, împreună cu însuși craiul Ardealului, Sigismund Batori, și seînfrățiră românii cu ardelenii și cu moldovenii cei veniți cu Răzvan-vodă. Mihai puse de le numără și află că ardelenii erau treizeci și două de mii de pedestri, cinci mii de călăreți cu cincizeci și trei de tunuri; iară moldovenii două mii patru sute pedestri, opt sute călăreți cu douăzeci și; patru de tunuri.

Spun, măre, că pe cînd oastea ardelenilor scobora; munții spre a veni să se unească cu oastea lui Mihai Viteazul, s-a arătat pe cerul senin, ziua în amiaza mare, după ce răsărise soarele, o stea cu coadă, care a strălucit un ceas. Întreg.

Afară de aceasta, un vultur năpraznic își luă zborul din muntele vecin, numit Piatra Craiului, și se lăsă fără frică în tabăra ardelenilor. Aceasta fu semn de izbîndă; ostașii îl prinseră și-l aduseră la Mihai, plocon. Niște palavatici vrură să zică despre această minune că, deoarece vulturul a căzut în robie, aceasta însemnează că rău semn. este pentru creștini. Mai tîrziu însă se adeveri că aceasta fu o bîrfitură și că proorocia lor mincinoasă fu. Creștinii purcese asupra turcilor, ce se închisese în cetatea ce o clădise ei la Tîrgoviștea. Sinan pașa umbla cu vicleșuguri să apuce oastea românească la largul lui, ca să o ia la bătaie de toate părțile. Pentru aceasta se prefăcu că fuge cu o parte din oastea sa. Românii îl lăsară în pace să meargă pînă la București.

Iară ei, sfătuindu-se, găsiră că e mai cuminte lucru să facă cum să n-aibă nicio teamă de la spate. Și deci, la 18 octombrie, deteră război cetății Tîrgoviștea. Românii începură a o bate din trei părți. Și atîtea gloanțe și ghiulele aruncară în cetate, încît nu mai putură răbda ciutacii. Aceștia se urcară pe zidurile cetății și de acolo se bătură, pînă ce românii, ajungînd la ziduri, care erau de lemn, le deteră foc. Turcii, dacă văzură că n-au încotro, deschiseră porțile cetății, iar românii îi trecură pe sub ascuțișul săbiei, și nici picior de turc nu scăpă cu viață. Ali pașa, căpetenia oștilor păgîne, căzu în mîna creștinilor.

Auzind și de această biruință, Sinan pașa începu a se căina și zise:

— Cine putea crede că are să iasă atîta silă de la Kara Iflak? Cum noi, puternicii, căzurăm, și cum neputernicit se ridicară? Ticăită și înșelătoare lume! Tu pre cei ce se înalță îi smerești, iară pre cei ce se smeresc îi înalți. Cum eu, spaima oarecînd a Asiei și a Africei, fug fără nici o putere dinaintea unui domn atît de nebăgat în seamă altădată! Acestea zicînd, se cărăuți spre Giurgiu, lăsînd la București șapte mii de turci, hotărîți a muri pînă la unul luptîndu-se. Pentru aceasta înierbară și locul de la mănăstirea Radului-vodă, cu gînd ca să-i dea foc cînd va intra oastea creștină și să o arunce în văzduh. Românii, dacă aflară de fuga lui Sinan pașa, lăsară Bucureștii la o parte și se luară după dînsul. Acuma turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult de grcază decît de armele românilor. Intrase spaima în păgîni și nu mai putea nimeni să-i oprească din fugă. Pînă să-i ucidă românii ce-i fugăreau, se ucideau ei între dînșii, dînd unii peste alții ca orbii, care mai de care să trescă mai întîi Dunărea dincolo.

Peste șase mii de cară încărcate cu de toate bogățiile lăsară în urmă. Vreo cinci mii de români, ce luaseră turcii robi în război, și pe care îi duceau cu dînșii, le scăpară din mîini. Aceștia, puind mîna pe însuși armele turcilor, deteră în păgîni de-i zvîntară; apoi se uniră cu oastea creștină.

Cînd ajunseră românii la Giurgiu, Sinan pașa și trecuse la Rusciuc; iară rămfșița oastei era pe podul de vase, năpădind ciutac peste ciut ac a trece mai curînd. Mihai puse tunurile într-înșii, sparse podul și toți fugarii merseră să îngrașe somnii și morunii din Dunăre și din mare. Aceasta se întîmplă la 25 octombrie. Cînd spuseră lui Sinan pașa că toată oastea pierise, el începu a-și frînge mîinile de durere, și a se ticăi, de-i plîngeai de milă. El se duse rușinat la sultanul. Acesta, cum îl văzu, se îndrăci de mînie și unde începu a striga la dînsul ca un năbădios, zicîndu-i:

— Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire, cîine? Cum îmi prăpădiși floarea împărăției mele, ticăitule și becisnicule?

Sinan pașa căzu în genuchi cu fața la pămînt, neștiind alt ce zice, decît:

— Aman, padișah, aman!

Atunci sultanul, scîrbit de dînsul, îl trimise surghiun la Malgara, și acolo, mîhnirea rozîndu-i inima și rărunchii, el își lepădă potcoavele și dete ortul popii.

Iară sultanul, ca să mai vie nițică inimă turcilor săi, porunci de ieșiră ulemalele (vlădicii) și imamii cu toți hogii și dervișii, și făcură rugăciune mare către Mahomet al lor, in piața cailor, ca să se îndure să scape de rușinea ce păți, și să le ajute a purta biruință împotriva ghiaurilor. Șeicul de la Sfînta Sofia împărți baiere pe la ostași cu vorbe scoase din Coran (biblia turcilor).

Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostași și la sărăcime, și să se îmbunătățească toate relele ce făcuse păgînul.

La auzirea aceasta toată țara se puse în mișcare și lăudă numele domnului cu ajutorul căruia românii mersese din biruință în biruință.

Mihai nu dete răgaz turcilor nici cît ai da în cremene, ci după ce petrecu pînă la Gherghița pe Batori și pe Răzvan, ce se întorceau la țările lor, trecu Dunărea din nou și bătu Vidinul; iară căpitanul Fărcășeanul luă Nicopolea. Astfel că nu mai rămase nici pîn părțile astea măcar sămînță de turc.

Sultanul turcilor turba și spumega de mînie. Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai și începu a umbla cu șotia.

Făgăduia domnia cărei la orcine ar putea să răstoarne pe Mihai. Unii din boieri, poftitori de slavă, umblară să turbure poporul; iară Mihai aflînd, supuse sub picioare pe vrăjmași, îi făcu mai scurți de cîte o palmă și nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor.

Într-acestea Iremia Movilă, boier încuscrit cu leșii, spînzură pe Răzvan-vodă, și se puse în locul lui domn al Moldovei.

Zîzaniile turcilor nu făcu atîta rău creștinilor pe cît a făcut însuși nebuna poftă a creștinilor de a domni unii asupra altora. Mîndria a făcut pe îngeri să cază din cer; mîndrilor le stă Domnul împotrivă; trufia este o satană ce totdauna își vîră coada unde vede că se adună cîțiva oameni să săvîrșească o faptă bună.

De o asemenea mîndrie fu coprins și Sigismund, domnul Ardealului. Ar fi poftit acest domn să stăpînească toate trei țările; și pentru ca să ajungă a-și împlini această poftă, alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că îi vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere becisnicul de Batori. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Asemenea și leșilor le rămăsese la inimă domnia Moldovei, și căta vreme cu prilej ca să puie mîna pe dînsa. Pentru aceasta, cînd se încuscrea cu cîte vrun voievod d-ai Moldovei și umbla pe lîngă dînsul cu șosele, cu momele, cînd iarăși, dacă vedea că n-o scoate la căpătîi cu binele, se scula cu război. […] Iară Rudolf, împăratul nemților, carele domnea și în țara ungurului, cel ce se afla în război cu turcii și le mîncase păpara de atîtea ori, căuta prin mijloace viclene să bată pe turci cu mîinile altora; pentru aceasta întrebuința toate vulpeniile. Niciodată nu venise el cu inima curată a se uni cu domnii creștini cînd fu a se scula împotriva păgînătății, ci totdauna cu gîndul dracului, ca orice țară ar scăpa din ghiara spurcatului de osmanlîu, să puie el mîna pe dînsa.

Nestatornicul de Sigismund, aci cugeta să se lase de domnie și de pofta de a stăpîni toate țările românești, aci se căia și iară se întorcea. Cînd vrea să închine țara neamțului pe mită, cînd iară voia să rămînă închinat turcului. Pentru aceasta, Mihai, îngrijat, și ca să nu se înstrăineze nici o părticică din țările românești, se hotărî a merge însuși să ispitească pe Batori, și totdodată să se înțeleagă gură în gură cu dînsul cum să apuce lucrurile ca să dea război vîrtos păgînului.

Se scîrbi Mihai cînd auzi de la Sigismund că vrea să închine țara neamțului și cînd îl văzu îndemnîndu-l și pe dînsul să facă tot așa; ca apoi și Moldova să vină după dînsele.

Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor și îi era cu ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. Însă ca să fie cu știința lui despre tot ce se făcea într-aceasta, trimise și el la Praga pe banul Mihalcea, la 1597, cînd se duse Sigismund să săvîrșească închinăciunea.

Iară dacă veniră oamenii împăratului ca să ia în primire frînele țărei, Sigismund își schimbă gîndul și de astă dată. Apoi, auzindu-se că vin turcii, el se înscăună din nou.

Pe vremea aceea se sculase asupra lui Mihai Halii pașa al Vidinului și Mehmet pașa al Dîrstorului. Mihai Viteazul încălecă pe bidibiul său, își luă oastea, trecu Dunărea, și ca un alt arhanghel bătu oastea protivnică de o stinse.

Mihai, luînd în goană pe turci, mergea, după obiceiul lui, înaintea oastei. Calul lui Mihai atîta se înfierbîntase, încît zbura iar nu fugea. Ostenii nu se putură ține de dînsul. Cînd băgă de seamă că lăsase cu mult în urmă pe credincioșii săi oșteni, se văzu înconjurat de o seamă de păgîni, cari se aruncară asupra dînsului. Mihai se apără vitejește, cum știa el să facă. Ucise o mare parte din ei. Dar un spurcat de păgîn, mai cutezător, ridică sulița ca să răpuie pe domnul cel viteaz. Acesta se dete la o parte iute ca fulgerul și apucă sulița de vîrf. Păgînul o ținea de coadă; iară Mihai, încleștîndu-i-se mîna pe dînsa de unde o apucase, nu o slăbi nici cît, ba încă, cu cealaltă mînă se lupta cu ciutacii ce mai rămăsese. Această luptă ținu pînă se apropie Preda și Stroie Buzescu, de scăpă pe domnul lor de primejdia cea mare în care căzuse.

După aceasta, Sigismund iarăși își schimbă gîndul și, îndemnat de unguri și de leși, se lăsă de domnia Ardealului, punînd în locu-i pe vărul său Andrei Batori, ce era vlădică papistaș (cardinal). Acesta, deși popă, deși creștin, se înțelese însă pe sub ascuns cu turcii și cu Movilă al Moldovei ca să răpuie pe Mihai.

Aflînd Mihai că un popă creștin se făcuse domn și domnea ca un pașă peste o țară românească, nu se mai putu opri, ci, ca unul ce bătuse pe toți pașii păgîni, se hotărî a bate și pe acest pașă creștin, a-i lua țara și a o face una cu Țara Românească, căci și locuitorii din Ardeal români au fost și sunt.