VII. Jocul de-a Baba oarba

Acesta se joacă de copii mai mititei, adecă codănei, cum se zice. Ei pot fi băieți și fete, amestecați, sau numai de băieți, ori numai de fete. El se joacă mai adesea iarna și în casă.

Ca să se știe cine are să se facă baba oarba, se adună toți copiii, cari vor să se joace, într-un cerc, și unul din ei începe a zice una din paremiile arătate la jocul de-a ascunsele. Cel ce rămîne fără să fi ajuns la dînsul vorba din urmă, acela se face baba oarbă.

Pe baba oarba o leagă la ochi unul din copii cu o basma. După aceasta o apucă pe de la spate și o duce aproape de ușă. Ajunși aci, copilul, care ține de umeri pe baba oarbă, o întreabă:

— Pe ce șezi?

— Pe darac.

— Du-te la barbat!

Și o împinge nițel, fără însă a lua mînile de pe umerii ei. Apoi o întreabă din nou:

— Pe ce șezi?

— Pe nuiele.

— Du-te la muiere!

Și iară o împinge nițel, tot fără a lua mînile de pe umerii ei, și o întreabă pentru a treia oară:

— Ce-ai mîncat aseară?

— Pîne cu papară.

— Ieși pe ușă-afară!

— Dar alaltăseară?

— Pîne cu măsline

— Ia-te după mine!

De astă-dată îi face vînt foarte ușor, ca să nu semene că-i dă brînci, și-și ia răpede mînile de pe ea, trăgîndu-se iute înapoi. Dacă baba oarba este mai iute de mîni și, întorcîndu-se, prinde de haine pe cel ce îi zice: „Ieși pe ușă afară“, fără a se feri, apoi acela se face baba oarbă.

După ce îi dă drumul, baba oarba umblă orbecăind și cu mînile întinse, căutînd să prinză pe vreunul din copii. Aceștia se feresc; dară tot nu pot să-și țină rîsul, cînd văd pe baba oarba că prinde aerul, crezînd că apucă pe cineva. Baba oarba ascultă și, încotro i se pare ei că aude șușuituri ori rîsete, într-acolo se îndreptează, și tot așa face pînă ce dă preste vrun copil pe care îl prinde. Atunci își ia legătura de la ochi și leagă pe acel prins.

Acesta este jocul de-a baba oarba.

Preste Milcov copilul ce ține pe baba oarba de umeri îi zice:

— Babă oarbă unde-ai mas?

— Babă oarbă ce ți-ai ars?

— O mînecă de cojoc

— Dă-te-ncoa în joc.

(A. Lambrior, „Convorbiri literare”, an IX, 1 aprilie 1875.)