III

Aflasem că la Berivoești se afla un orb din naștere, care are o ținere de minte foarte însemnată. Se zicea că știe orînduiala bisericii mai bine decît un dascăl, cîntă în strană, se duce, chemat fiind, pe la mesele unora și altora și spune fel de fel de bazaconii, de unde capătă cîte ceva și cu aceea trăiește.

Am voit să-l văz, ca dacă s-ar putea, să știu de la dînsul vrun basm, vro poveste sau altceva. Mi s-a spus că e bolnav și d-aceea n-a venit anul acesta la bîlci, el carele în toți anii venea.

Mă hotărîsem să mă duc eu la dînsul. Cînd în dimineața de 21 iulie văz pe gazdă că mi-l aduce.

Am intrat în vorbă cu dînsul. Mi-a spus că se numește Moș Florea orbul, că este de peste 65 de ani, că locuiește în sat la Berivoeștii pămînteni, județul Muscel, pe lîngă Cîmpulung. După acestea a început să-mi spuie de Alexandru Machedon, de Xantipa filosoful, de Halima. Eu l-am oprit.

L-am rugat să-mi spuie, dacă știe, ghicitori, basme ori povești d-alea de care se spun pe la șezători. Din tot ce a putut să-mi povestească în timp de aproape un ceas și jumătate, m-am ales cu o poveste, cu cîteva ghicitori și cu următoarele versuri. L-am rugat să mai vie, mi-a făgăduit, dar nu s-a ținut de cuvînt.

STIHUL BUCHILOR.

Az Azi a mea iubită floare,

Garoafă mirositoare,

N-ar fi bine și cu cale

Să facem o plimbare?

Buche Bine ești împodobită

Ca o garoafă-nflorită.

Vide Văz că ești foarte cuminte

Și-nțeleaptă la cuvinte;

Că de vreai mai dinainte

Erai om foarte cuminte.

Glagol Grăiește-mi vreun cuvînt

Să mă mai țiu pe pămînt.

Dobro Dă-mi mie vro bucurie

Să-mi fie spre veselie.

Est Eu sunt cel om streinat

De dumneata depărtat.

Juvite Jeluită, puică, tu vei fi,

Dacă nu mă vei iubi.

Zalo Zapis ție ți-aș fi dat

De nu te-ai încredințat.

Zimble Zi-mi tu ca să viu la voi

Să mai vorbim amîndoi.

Ije Ismă creață și-o lalea

Iubi-m-aș cu dumneata.

I Ispitit-ai în tot chipul

Și mai cercat cu cuvîntul,

Caco Că ești floare asomie

Să-mi fii dragă numai mie.

Lude La dumneata, puiculiță,

Aci-n dos în grădiniță;

De la vale de portiță

Răsări o garofiță.

Mislete Mîhnită, puică, vei fi

Daca nu mă vei iubi.

Naș Nădăjduind, puică, la tine

Rămăsei ca vai de mine.

On O! mijloc, mijloc subțire,

Vrei să mă dai de rușine?

Pocoi Pentru tine, puiculiță,

O să mor fără credință.

Rița Rău fusei eu rinduit

Cu ast pustiu de iubit.

Slovo Să-ți zic floare asomie

Că placi multora și mie.

Tferdo Tu ești a mea mîngîiere,

Dragostea vieții mele.

Uc Umblind m-am tot tulburat

De-al tău dulce sărutat.

Fita Focul ce este in mine

Arză rochia de pe tine.

Her Hiarele de m-ar mînca

Nu mă las de dumneata.

Ți Ține, puică, vin de bea

De la mînușița mea.

Cerf. Ce te fălești așa tare?

Că nu ești de vrun neam mare.

Șea Și te ții în fandosii

Cum că ești cea mai dintîi.

Ștea Ștergeți această mîndrie,

Nu te-arăta cu prostie;

la Ia vezi lacrimile mele

Cum se varsă cu durere;

Și se varsă pe obraz

Pentr-un puișor cu haz.

Ius Iubitul este cu haz,

Despărțirea cu necaz.

Iu Iubita mea m-a lăsat,

De mine s-a depărtat.

Dar eu nu voi ca s-o uit

Pînă la al mormînt.

Gea Gerul, frigul nu mă ține

Pînă nu dau pe la line.

În În calea ce am venit,

Ah! să nu mă lași lipsit.

Ipsilon I psihi mo surioară,

Dorul tău mă bagă-n boală,

Sprîncenile mă omoară.

Ami Apa curge și se duce

Pietrele rămin și plînge.

Ghici ghicitoarea mea :

Dintr-o piatră albă

Prooroc se naște

Nici creștin, nici păgîn,

Și la moartea lui

Se botează în apă fiartă.

(Cocoșul.)

Trup de femeie sus, trup de femeie jos, ți zece trag pe patru la judecată.

(Femeia cînd mulge vaca.)

Belit și mîncat

Și zbiară prin sat.

(Cimpoiul.)

Să fiu albă nu-s cucoană,

Să fiu neagră nu-s țigancă,

Să fiu verde nu-s mătase.

(Coțofana.)

Cinci capete, patru suflete, și o sută de unghii.

(Mortul cînd e dus la groapă.)

Iepure-mpănat,

Șarpe potcovit,

Poruncă de domn,

Meșteșug de om.

(Plugul.)

Merge pe drum: Două ascultă, două vede, două ară, patru merg;

una mină și umblă gemând, nefiind bolnav.

(Porcul.)

Cine în cer nu s-a suit

Pe pămînt n-a umblat,

Și pe Dumnezeu a lăudat?

(Ioan Prorocul.)

În aceeași zi am prînzit într-un fel de chioșc clădit din frunzări pe cursul apei Rîul Tîrgului, aproape de mănăstire.

Vîjiitul morilor din apropiere, murmurul apei ce trecea pe sub acest chioșc, te face să mănînci mai cu poftă! Acest chioșc era rădicat vremelnic, numai pentru bîlciul de Sfîntul Ilie, ce se face la Cîmpulung în tot anul, cum este moșii în București.

După ce am mîncat, am trecut podul cel lung făcut peste rîu, și am luat drumul către Flămânda.

Flămînda este o mică mănăstire pe vîrful unui deluleț în marginea Cîmpulungului, de ceea parte de rîu. Ce va fi fost în vechime nu știu. Dară știu, după cum mi s-a spus, că aci a fost închis Ienăchiță Văcărescu poetul, de către fanarioți, pentru gîndurile lui patriotice.

Urcîndu-te pe deal, ca să ajungi la mănăstire, pe coastă la dreapta pe o întindere de loc îngrădită, este cimitirul papistașilor și al protestanților. După cum se vede, pare a fi înființat din nou. Sau că, morminte sunt puține, unde nici streini nu sunt mulți la Cîmpulung.

În vîrful dealului, dacă ajungi, stai și te miri ce fel de mănăstire să fie asta! Acolo nu se vede nici urmă de locuință omenească. Nici chilii de călugări, nici nimic. Biserica se vede ridicată în locul celei vechi, însă neisprăvită, se zice că a luat-o prin licitație un meșter ca s-o facă; însă înșelîndu-se la preț, a făcut-o pînă unde i-a ajuns banii ce a fost luat. Se zice iar că meșterul n-a făcut-o după contract, că nu e destul de trainic lucrată. Pentru aceasta fu tras în judecată; meșterul a pierdut la judecată, dar e sărac, nu poate să o isprăvească după cum le-a fost vorba, și lucrul stă baltă.

Prinde orbul, scoate-i ochii.

Clopotnița s-a părăginit și dînsa. Nu va trece mult și o vei vedea și pe dînsa o grămăjuie de dărîmături, precum a și început.

O cruce de piatră ce era acolo lîngă clopotniță s-a rupt în două, partea de d-asupra a căzut cu capul în jos, așa că nu se știe ce este scris pe dînsa. Pe trunchi, care mai stă în sus, am putut citi lămurit numele lui Leon-vodă. Ce o fi zicînd mai la vale nu știu, fiind acoperit de partea căzută de d-asupra.

Ar fi bine, socotesc eu, să fie ridicată și să se dea în stampă scrisoarea întreagă de pe cruce, spre știința tutulor. Fiul meu, George, s-a atîrnat ca maimuțele de grinzi, de ziduri, și s-a urcat tocmai la clopote, cari mai stau atîrnate la locul lor, a bălăngăit nițel cu ele, apoi s-a dat jos.

Dacă n-ai ce vedea mai deosebit ceva pe acest deal, apoi ești răsplătit cu vederea cea frumoasă asupra Cîmpulungului și a prejmetelor.

Vezi Cîmpulungul întinzîndu-se d-a lungul rîului, cu cele trei uliți ale lui, căci trei uliți are Cîmpulungul, lungi ca și dînsul, din cap pînă în cap. Aceste uliți sunt străbătute de alte uliți lăturașe ce leagă între ele ulițele cele mari.

E frumos să vezi Cîmpulungul de aici, oraș cu mulțimea lui de biserici, și încins de Rîul Tîrgului. O panoramă din cele mai încîntătoare. De cîte ori vorbesc de Cîmpulung, de atîtea ori stă de față numărul său de biserici. Dar ia să stăm strîmb și să judecăm drept.

Oare Bucureștiul este mai breaz? El are nu 20 de biserici ca Cîmpulungul, ci numai 130. Să fie oare că atît în București, cît și în toată țara, bătrînii noștri nu erau așa de procopsiți pre cît erau de evlavioși și de patrioți? se poate. Crez și eu. Astăzi ne-am umplut de procopseală.

Din vîrful dealului Flămînda, dacă îți întorci privirea de la oraș spre munți, apoi frumusețea firei e mai măreață, vezi dealurile trîmbe, trîmbe, și dincolo de ei ridicîndu-se munții falnici, ale căror vîrfuri pare că vor să atingă cerul.

Ne-am grăbit să ne coborîm și să mergem acasă, căci prin văile dealurilor, negura ne arăta că plouă, și nu voiam să ne botezăm în ziua aceea. Ne-am temut de ploaie, fiindcă prea ardea soarele.

La 21 am fost la Lerești.

În ziua aceea am luat două care, coviltirite și procoițate, cu gînd să mergem pe sus. Dar te lăsa inima să mergi în car, noi ahtiații de preumblări pe la munte?

Copiii și femeile au mers. Noi bărbații nu; căci nu degeaba aveam cu noi patru cîrji de preumblat prin munți, cîrji cum altele ca dînsele n-am mai văzut, eu cel puțin, acolo la Cîmpulung. Și luînd-o pe trepădușe, haide, haide cînd înaintea carelor, cînd după dînsele și oprindu-ne la toate hanurile, ca să le gustăm țuica, am ajuns în satul Lerești, l-am străbătut pînă am ajuns la locuința părintelui Țuluca, unde am desjugat.

Era către nămiezi.

Părintele Țuluea ne-a primit bine. Găzduirea românului este de poveste. Bucuria cu care primește el oaspeții, nu se poate spune. O astfel de găzduire am primit și noi la părintele Țuluea. Și e harnic părintele. El e și preot în sat, și învățător al copiilor din sat, și mai ia și petece de loc de la unii, alții cu arendă spre a le cosi, face negoț cu scînduri, cu vite și cu ce poate; d-aceea este, se vede, chiabur.

Coprinsul lui este coprins la dînsul și casă bună. Nu e vorba, la munte mai toate casele sunt bune: ‚nalte, încăpătoare, învelite cu șindrilă, făcute de zid de piatră și ridicate de la pămînt. A părintelui Țuluea mai cu deosebire; curățenie în odăi, căci casele lui au mai multe odăi, îmbrăcate pe dinăuntru într-un chip țărănesc, dar frumos. Plocate, foarte albe, așternute pe paturi, de ți-e drag să șezi pe dînsele, pereții acoperiți cu velințe, toate lucrate de mîna preotesei.

Casa cea mare, casă de musafiri, este împodobită cu o canapea și scaune ca la orașe, iar pereții cu fel de fel de țesături supțiri și scumpe: vîlnice, lucrate cu fir și cu fluturași, ii cu altițe lucrate numai în mătase și cu fluturași, marame de borangic, subțiri de să le spargi cu limba, vezi că preoteasa știe a lucra bine, și apoi e harnică ca și părintele.

Ce să vă mai spui? Casa părintelui Țuluea este casă de om cu dare de mînă. Rostul este rost și plină cu de tot ce trebuie omului la țară.

Cum am ajuns, ne-a cinstit cu țuică veche, niște țuică, ce rar se găsește, apoi ne întinse masa, căci era și timpul. Scoaserăm și noi merindea ce aveam la coș, puserăm la mijloc și vinișorul ce adusesem și ne-am ospătat sub nucul din livedea de lîngă biserică, unde secerătorii coseau iarba.

Și fiindcă preotul se îndeletnicea cu lucrătorii a sfîrși de cosit în acea zi, îl lăsarăm să-și vadă de lucru, iar noi traserăm cîte un somn la umbră de nuc, de să se ducă vestea.

După ce ne scularăm, încurcarăm și noi locul p-acolo pe lîngă oamenii ce lucrau pînă seara. În acest timp preoteasa găti masa pentru lucrători; masă mare, cu nu știu cîte mămăligi și legumă.

Noi întrebarăm pe părintele, ba despre una, ba despre alta, și la toate ne răspundea, ca un om cunoscător de locurile de p-acolo. Ne arăta fiecare vîrf de munte ce se vedea de acolo, ba și pe cele de la spatele lor și de primprejur. De la dînsul am aflat o mulțime de nume de munți, dintre cari mai țin minte următoarele:

Păpușa, Dragoslavele, Mateiașul, Iezerul, Buliga, Leaotul, Rogozu, Măgura, Piscul Calului, Muntele Boldu, Voivoda, Piscul Caprei, Portăreasa, Cernatu, Obîrșa, Groapele, Brătila, Zîrna, Piscul Netotului, Nisipurile, Mușeteasca, Galbenele, Valea Vladului, Luța mare, Luța mică. Comisul, Tamasul, Piatra lui Crai, Baciul, înfundata etc. Am întrebat dacă știe să ne povestească ce se vorbește prin sat despre numirile munților; d-o pildă: de ce se zice Păpușa, Mateiașul, Piscul Calului, Valea Vladului, Piscul Netotului, Piatra lui Crai și altele.

Ne-a răspuns că nu știe. Acum stau și mă gîndesc: să fie oare ca nu știa în adevăr, ori că avea de lucru și nu putea să stea să ne povestească? Văzurăm și noi că timpul nu era tocmai priincios pentru asemenea întrebări. Ne-a făgăduit însă, ca și d. Bădescu, profesor în Cîmpulung, că va cerceta, și de va afla vro poveste mi-o va face cunoscut. Seara, după ce am cinat, preotul, preoteasa și încă vro doi săteni d-acolo ne-a petrecut pînă ne-a scos din sat, și e cam lung satul, ca toate satele de la munte, cari sunt cu casele risipite.

Viind pe drum ca să ne mai treacă de urît, și ca să și mai rîdem oleacă, am început a cînta. Cîntecele noastre zădăriră și pe unul din chirigii, nenea Ion Nicolae Diaconul, locuitor în mahalaua Malu, din Cîmpulung, bătrîn trecut de 60 de ani, și se scăpă de spuse că știe și el un cîntec din tinerețele lui. Atîta fu de ajuns. Ne alegarăm de dînsul și nu-l slăbirăm pînă nu cîntă. I se aprinsese călcîiele bătrînului, vezi că îi dădusem de gustase din sîngele Domnului, și din aghiasma de prune, de pe unde stătusem pentru popas.

Cînta bătrînul de răsunau văile. Boii chiar pare că se veseleau și ei de veselia stăpînului lor. Trăgeau mai ușor, aprinși de focul cu care cînta nenea Ion. Și nu ducea glasul rău unchiașul, se vede a fi fost un pui de românaș în vremea lui. Noi îi furarăm vorbele și iată că le așternem aici așa cum le apucarăm din gura lui.

CÎNTECUL NUMERILOR

De la una pîn-la două

Anicuto nene,

Mi se rupe-initna-n două

Anicuțo etc.

De la două pîn-la trei,

Mult mă faci p-aici să piei.

De la trei pîn-la patru

Inimioara mi se bate.

De la patru pînă la cinci

Mult mă faci să viu p-aici.

De la cinci pînă la șase

Inimioara mi se arse.

De la șase pîn-la șapte

Inimioara mi se bate.

De la șapte pîn-la opt

Inimioara mi s-a copt.

De la opt pînă la nouă

Inimioara-mi rupi în două.

De la nouă pîn-la zece

Inimioara-mi stă tot rece.

Anicuțo nene.

Și cu cîntece și cu glume am ajuns acasă pe la zece ore seara, de nici n-am simțit osteneala drumului. Ba încă părea că am fi dorit să fie drumul mai lung.