IV

Cîteva zile ploioase cîte le-am avut la Cîmpulung nu le-am lăsat fără să le întrebuințez și pe dînsele la ceva. Am stat de vorbă cu gazda la care trăsesem.

Și știți d-voastră că vorba vorbă aduce. Am vorbit despre ceea ce știa dînsul de oraș; despre ale bisericii, căci gazda mea era preot; despre vreme; despre multe și de toate.

Preotul Nicolae Diaconescu este un om între 25 și 30 de ani. Absolvent al seminarului din București, cursurile seminariale și le-a început în seminarul din Curtea de Argeș. De cîțiva ani numai este preot la biserica Mucenița Marina. Inteligent, om de bună-cuviință și harnic, este iubit de toți cei ce îl cunosc.

— Noi suntem mîndri cu orașul nostru, îmi zicea el odată. El este leagănul naționalității noastre. Monumentele ce întîlnești în tot locul stau dovadă despre cele ce-ți spui. Ar fi bine să se ia măsuri de cei ce sunt în drept să o facă, ca ele să se păstreze, căci altfel va ajunge, precum ajunsese curțile boierilor Golești.

— Și cum ajunsese curțile alea ale boierilor Golești?

— Ai fost prin piața noastră, ai văzut ce întindere are. Tot locul acesta era al boierilor Golești. Pe dînsul era niște case mari, boierești, care odată, odată trebuie să fi fost fala Câmpulungului. Grădina acestor case era plină de fel de fel de pomi roditori, tot soiuri unul și unul; în mijloc avea un eleșteu cu pește. Eu însumi mi-aduc aminte cînd eram copil că am prins pește ziua.

Ce trebuie să fi fost de aceste case, de grădina și de curtea lor în vechime nu pot să-ți spui, că n-am apucat. Ceea ce ajunsese în timpii din urmă, de pe cînd țiu eu minte, apoi erau niște căzături.

Casele erau dărăpănate. Uși, ferestre, vraiște. Ajunseseră să fie locuința bufnițelor și a cucuvaielelor. Pustietatea se răsfăța într-însele. Stafiile și joi-marițele băgase groază între vecini. Seara nici un locuitor nu mai cuteza să treacă p-acolo. Ziua însă copiii mai intrau, dîndu-se jocului, prin curți, și alții, ca și mine, prindeau pește.

Decît să rămînă așa pustii, bine a făcut primăria noastră de le-a cumpărat, le-a dat jos, și a făcut piață; căci piața cea veche nu era destul de încăpătoare.

Eleșteul era atît de adînc, încît tot materialul netrebuincios din case l-a pus acolo și împreună cu multă umplutură, adusă de aiurea, abia a ajuns de a putut să niveleze suprafața pieței. Bîrnele, grinzile și stîlpii erau numai de stejar. Le-a vîndut unor tîmplari, cari le-au cumpărat ca pîinea caldă, pentru lucrul lor de tîmplărie.

Azi, dintr-un loc pustiu care îngrozea lumea, s-a făcut piața pe care o vezi, destul de încăpătoare pentru tîrgul de sîmbăta, pe care îl avem in Cîmpulung. Ar mai trebui, după părerea mea, cîțiva copaci pentru umbră, în zilele cele călduroase.

Despre un lucru nu-mi dau seamă de ce nu s-a făcut. În piața cea veche era așezată banița lui Șerban-vodă, săpată în piatră, și de jur împrejur cu slove pe dînsa. Cine din cumpărători voia să cerce dacă n-a fost înșelat la măsurătoarea de cereale mergea acolo, turna coprinsul baniței în ea, și era sigur dacă a fost înșelat sau nu.

Nu știu de ce această baniță zace în curtea primăriei, unde inscripția de pe dînsa se poate strica, căci nu e ferită de lovituri și de ciocnituri, și n-a pus-o în mijlocul pieței celei noi.

Am stat mult pe gînduri și m-am întrebat: „Ca ce ursită rea, prigonește pe biata noastră țară, de voiește să-i stîrpească orice urmă veche de ființa ei. Să nu se mai găsească nici un punct de legătură între vechiul trecut și între viitorul ei?“ M-am întrebat, m-am gîndit, și n-am putut să-i dau de căpătîi. Cei ce vă pricepeți în d-alde astea, cei ce știți să judecați mai matur, luminați-mă și pe mine și, dacă vă stă prin putință, puneți o stavilă acestei uitări a trecutului.

Căci la Cîmpulung, ca și la București, la Dorohoi, ca și în Oltenia se strică, se dărîmă, cu nemilostivire, se rade de pe fața pămîntului tot ce a mai rămas de la moși de la strămoși. Mai toți cei ce vin dinăuntru, de la învățătură, pare c-ar intra într-o țară de sălbatici, fără trecut, fără tradiții. Și anume:

Doctorii nu vor să țină seamă de loc de doctoriile poporului, ba încă le prigonește și omoară ținerea lor de minte, în loc să le cerceteze, să le îmbunătățească, să le ridice pînă la ei, ca să le aducă în stare de știință.

Mai-nainte vreme, aveam doftori mai puțini; dar babe și unchiași cari știau să descînte și să tragă mai mulți. Înmulțindu-se doctorii s-au prigonit pînă la desființare doftorii populari; descîntecele și trăsăturile s-au uitat cu desăvîrșire. Azi mulți oameni se lasă a muri neavînd cu ce plăti vizitele doftorilor. Atunci, cu lucru de nimic, avea pe cine să cheme, ca să-i tragă și să le descînte. Cel puțin avea o mîngîiere că au un ajutor. Ce e drept, s-au înființat mai multe spitale, în cari se caută fără plată bolnavii cari vin. Dar nu toți oamenii vor să meargă la spital.

Ceea ce prigoneau doftorii mai-nainte, acum ei o scot la maidan. D-o pildă, unde ziceau că trăsăturile sunt o nimica toată, o secătură, azi ei o scot ca foarte folositoare. Numai i-a schimbat numele. Ei nu-i mai zic azi trăsătură ci masagi.

T-ei pomeni că, ca mîine vor scoate la maidan și descîntecele sub numire de ipnotism, de magnetism, sau cine mai știe cum. Și iată că cercetarea bolnavilor costă mai scump, de nu se pot căuta toți.

Cu doftorii populari, creștea numărul populației. Cu doftorii de azi, scade, după cum ne-o spun ziarele pe toată ziua. Să mă ferească Dumnezeu a zice ceva rău de meșteșugul doftorilor noștri. Eu spui ce am apucat eu. D-apoi, poate să fie și lipsa de cunoștința morților de pe atunci, pe cînd azi trîmbițează ziarele necontenit numărul lor.

Advocații, dară pe dînșii să-i lăsăm în pace, ca să nu ne mai aprindem paie în cap. Se vede pe toată ziua de toți, cum croiesc la legi, și la paralegi, cum le strică și le fac iarăși din nou, fără a ține seamă de ceea ce am avut.

Arhitecții ridică niște stîrpituri, în locul trainicilor clădiri vechi. Nu țin seamă nici de trebuințele noastre, nici de climă, nici de nimic. De e niscaiva călduri vara, cum este la noi, și de se întîmplă să fie casa ce se clădește astăzi în bătaia soarelui, apoi te coci în ea. N-ai tu nițică umbră, n-ai tu puțină răcoare. De se întîmplă să dea niscaiva geruri de să crape lemnele și pietrele, cum este la noi uneori iarna, apoi degeri în ea, cu tot focul ce dai la sobă.

Clădirile însă cele vechi se luptau cu timpurile de trainice ce erau, vara găseai răcoare în ele, și iarna cu puține lemne încălzeai casa în care ședeai.

Cercați de dărîmați o casă din cele vechi și veți vedea, cum am văzut și eu în București, scăpărînd tîrnăcopul cînd lovește în zidărie. Cercați însă de dărîmați una din clădirile de modă, și veți vedea ieșind cărămizile din zidărie pînă a nu le fi atins cu tîrnăcopul… vezi că așa e moda!

Numele uliților care aducea aminte cîte o faptă istorică se șterge, fără teamă, și li se dă cîte o altă numire, cine știe cum, și fără să aducă aminte nimic.

Și cîte altele pe care nu ți le aduci aminte.

De s-ar împreuna știința cu practica ce este în țară la noi de la moși de la strămoși, asupra tuturor ramurilor economiei noastre de trai, mult bine ar ieși; dar așa cum se face astăzi, nu știu, zău, unde o să ajungem! Poate la cucuiata!

Într-o altă dată, preotul Nicolae Diaconescu, ‘mi da dovadă despre vechimea Cîmpulungului, pe lîngă altele, biserica la care slujea: Mucenița Marina.

— Tovarășul meu, îmi zise el, un preot trecut de șaptezeci de ani, care de cincizeci de ani slujește la această biserică, îmi spune că data ei cea veche este 6723 (adică 1215), scobită într-o piatră ce se află în altar sub fereastră și tencuită de către cei ce au reparat biserica. Așa zice că i-a spus și lui un alt preot bătrîn pe care l-a apucat și dînsul și care a răposat demult.

Inscripția actuală de d-asupra ușii bisericii, pe care însumi am citit-o, zicea așa:

„Această sfîntă și dumnezeiască biserică aflîndu-se din zile vechi părăsită și neaflîndu-se ctitori ca să o mai înoiască, și ștind biserica necăutată, îndemnindu-mă eu robul lui Dumnezeu, Barbu de o am înoit-o întru slava sfintei muceniței Marina, pe cit mi-a fost putința, cele ce se văd și cele ce se vor înnoi de aci înainte, și am făcut și clopotnița din temelii, precum se vede, și am cumpărat două candele de argint și o vie am cumpărat de o am dat bisericii de pomană, în zilele luminatului domn Io Constantin voievod.

Meseța septemvrie 20, d-nei leat 7205 (1697).

Înăuntru, pe grosimea ușei la dreapta, este o altă inscripție, scrisă întru pomenirea celor ce au zugrăvit biserica la 7274 (1766).

În partea stîngă a bisericei este o colimvitră săpată în piatră cu inscripția pe dinafară. Această colimvitră este îngropată în pămînt astăzi, fiindcă biserica de vechime rămăsese ca în groapă, pămîntul pe dinafara ei crescuse.

Cei ce au reparat-o au umplut cu pămînt biserica pînă au adus-o în fața locului de dinafară, și astfel colimvitra a rămas îngropată în pămînt. Literile au început a se toci de loviturile picioarelor. Poate că cele îngropate să fie mai bune.

Socotesc că o cercetare amănunțită și serioasă de cei în drept, poate că ar descoperi lucruri destul de importante.

Altă dată, stînd iarăși la vorbă, și venind vorba despre vremea, iată ce mi-a povestit:

— Este aici în curtea bisericii noastre, un bătrîn ca de optzeci de ani, anume moș George Frățiloi, un sărman care șade de pomană, de felul lui din Cîmpulung. Stînd de vorbă cu el zilele astea de vremi și de vlogul ce a început de cîteva zile, îmi spuse istoria următoare: „Tata cînd era copil mic s-a dus cu tată-său de a încărcat niște scînduri din munți. Viind, a mas noaptea în cătunul Cîndești, între munți, lîngă lacul Cîndescu.

Acest lac este fără fund și are împreunare pe sub pămînt cu lacul ce se află pe vîrful muntelui Iezerul, unul din cei mai înalți munți. Se zice că și acest lac este fără fund. Apele unuia și altuia sunt negre; ele nici nu se seacă, nici nu se umflă. Cînd este să se facă vreme rea, adecă să se schimbe timpul, să vie vreo vijelie sau vreo furtună, vestește pe oameni de mai-nainte» căci începe a urla. În noaptea aceea cind tată-meu, copil, cu tată-său, om matur, a mas lîngă lacul acela Cîndescu, tată-meu s-a deșteptat din somn, preste noapte de zgomotul ce se făcea în lac.

Ascultă el, și ce să auză? Bîltăcăind în lac, un glas striga:

«Hăp! hăp! hăp!

De ce merge tot mai rău.

Hăp! hăp! hăp!

De ce merge tot mai rău…»

Bietul tata, s-a speriat; mă rog copil, ce vreți?

Mai ascultă, și aude și d-a doua oară.

Acum începu să-i clănțănească dinții în gură de frică.

Daca văzu așa, deșteaptă pe alde tată-său, și-i spuse.

Taica moșu împacă copilul și, ascultînd, auzi și el bîltăcind, și glasul care zicea aidoma omului:

«Hăp! hăp! Mp! De ce merge tot mai rău. Hăp! hăp! hăp! De ce merge tot mai rău.»

Atunci sculîndu-se în sus tata moșul s-a închinat și a zis și tatălui meu să se închine. După ce au săvîrșit amîndoi sînta închinăciune, mai ascultară, și nu mai auziră nimic.” Și iată că se împliniră cobirile acelui glas necurat: Cîte nevoi și greutăți nu mai căzură de atunci pe biata țară? Răscoale, dăjdii preste dăjdii, oști străine, războaie, biruri grele, secete, ape mari, și cîte și cîte neajunsuri de a adus pe bietul țăran în sapă de lemn.

Iaca nu mai departe, anul acesta de cu primăvară, se arăta an mănos în toate. Deodată se lăsă un timp și ploi reci și toate poamele se stricară. Zăpada din iulie de mai zilele trecute, puțin rău a făcut și ea?

Acum la începutul lui august, cînd toată lume nădăjduia în adunatul finului, ce sunt ploile acestea reci și dăinuitoare, decît sărăcie și iar sărăcie?

Altă dată iarăși stînd eu la taifas cu părintele gazda mea, și întrebîndu-l dacă nu știe ceva basme, ghicitori sau povești populare, mi-a spus:

Ghici ghicitoarea mea”.

Apucai p-o haia,

Mă-ntîlnii c-o haia,

Scosei (luai) o haia,

Să dau în haia,

Haia intră in haia

Și eu rămăsei cu haia.

(Șopîr1a.)

Eu fug de tine, și tu te fii de mine.

(Umbra)

Am un bou, unde se culcă nu mai crește iarbă.

(Focu1.)

Viind vorba despre jocuri de copii, bietul preot îmi zise: „Da unde am avut eu vreme, domnule, de jocuri, căci sunt înstrăinat de copil“.

Ar fi voit să-mi spuie pățeniile sale de copil, după cum am băgat de seamă, dară tocmai atuncea îl chemară la 1180 masă.

Totuși mi-a făgăduit părintele să-mi trimiță o colindă frumoasă pe care o știe preotul cel bătrîn.

Cînd n-aveam cu cine vorbi, stam afară în pridvor și mă uitam spre munți și spre dealuri. Și această vedere este frumoasă la munți. Vezi cum se ridică norii de prin văi. Cînd acești nori ies numai dintr-o parte a munților, adecă d-o pildă numai despre răsărit, ți se pare că un foc mare sau vrun pîrjol trebuie să se fi întîmplat prin văile muntelui de unde ies aburii ca niște fum.

Acești nori părea că sunt lipiți pe munte, se tot îndesează, și se tot ridică, pînă ce odată îi vezi că se dezlipesc de munte și stau atîrnați în aer. Apoi îi ia vîntul la trei parale. Îi plimbă pînă ce împreunîndu-se cu alți nori de aiurea, ori că se întind și îngreuindu-se cad în formă de ploaie, sau că îi mînă vîntul cine știe unde.

În preumblarea lor, vîntul le dă fel de fel de închipuiri. Cîte vro bucată de nor, ce se ridică deodată de pe vrun munte, vezi că ți se arată ca un moș bătrîn cu barba lungă și te uiți la dînsul cum din ceafă îi mai iese un nas, o gură și te pomenești cu un cap cu două chipuri: unul dinainte și altul dinapoi, la ceafă; apoi ori că îi crește vreunul din nasuri, ori că i se lungesc urechile, ori că îi iese vrun cucui din cap sau din fălci, că numai te pomenești cu un alt chip: vrun balaur, vro pajore cu două capete, vrun leu cu ghiarele întinse, vro femeie foarte frumoasă cu un trup potrivit și bine făcut, și apoi cît ai clipi, te pomenești că îi crește cîte un coc cît toate zilele de mare, și îndată se schimbă în vrun mototol ce n-are nici o formă și, tot lățindu-se, se închipuiește în vro jiganie spurcată, în vrun lucru ce se mănîncă ca cele de pe pămînt, pînă ce îl duce vîntul de se împreună cu alți nori, ori de se pierde din vedere, schimbîndu-se în fel de fel de lucruri.

Cînd ies norii de prin mai ‘multe văi ale mai multor munți, atunci se schimbă socoteala.

Fost-ați, dragii moșului, vrodată la panoramă? Văzut-ați vro cadră în care este zugrăvit cîte vro bătălie d-alea marile? Ei apoi dac-ați văzut, îmi este ușor ca să vă fac să înțelegeți vedeniile de pe munți în zilele ploioase, cum se înjghebează norii.

De unde pînă aci vedeai munții și toate dealurile de prin toate părțile cum se văd ei cînd nu sunt nori pe dînșii, deodată ți se arată norii ieșind încetinel din văile vrunui munte dintr-o parte, despre răsărit d-o pildă, și într-o clipă vezi ieșind alți nori de prin văile dealurilor despre apus; n-apuci să-i bagi bine de seamă, și numai iată că zărești pe alții ieșind de printre cele din miazăzi, și mai totdeodată pe alții de prin munți de miazănoapte.

Pare că într-un loc ar fi tunuri multe la număr; într-alt loc mulțime de ostași, împușcînd unii dintr-o parte, iar alții dintr-altă parte.

De ai auzi și bubuiturile ai crede că te afli de față la o bătălie mare. Dară asta se întîmplă mai tîrziu.

De cum se dezlipesc norii de munți, se ridică și se împreună, nu trece mult și, îndesîndu-se și înghesuindu-se, unii într-alții, numai începe a fulgera și a tuna. Pasămite acolo în aer încep norii a se freca, a se năcăji și a se bate între dînșii.

Bine că nu le vine poftă să se bată și pe pămînt, căci atîta ne-ar mai trebui! Pare că nu suntem noi destul de bătuți de toate nevoile pămîntenești, de…

Pune, Doamne, strajă gurii mele! Vedeți ce păcat eram să fac? și d-voastră, dragii moșului, tăceți, căscați gura la mine, și mă lăsați să bat cîmpii. Ti! bine că mă deșteptai la timp, îmi îngrădii buzele, că cine știe ce pățeam! Mă luau și pe mine la ochi.

Astfel îmi petrecui zilele la Cîmpulung. Pe timp senin m-am veselit de frumusețile ce se pot vedea în asemenea timp, și pe cît m-a iertat mijloacele; iar pe timp de ploaie, minunîndu-mă de potrivelile ce fac norii în aer, aidoma cu cele de pe pămînt.

Acum, Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să zic, „precum în cer și pre pămînt”, ori: „precum este pre pămînt, așijderea și în cer?” Cine știe să o spuie, că eu unul nu știu ce să zic. Mi-e frica să nu greșesc.