V

Marți la 24 iulie, la 9 ceasuri dimineața am pornit din Cîmpulung să mergem la Cetățuia. Un car cu doi boi, coviltir și procoițat era pentru femei, copii și pentru mine. Ceilalți șase mergeau călări.

Ieșind din Cîmpulung, se uita lumea după noi, văzînd un car cu copii, înconjurat de șase călăreți și pe mine pe jos cu o cață în mînă și cu o batistă sub pălăria de paie, ca arabii, spre a-mi apăra ceafa de arșița soarelui. Tocmai eu fui cela care am pățit-o, ca neamțul cînd s-a dus la bătălie. De m-ar fi întrebat cineva în minutul plecării:

— Unde te duci, domnule?

Eu aș fi răspuns țanțoș și cu glas sumeț:

— La Cetățuia lui Negru-vodă.

De m-ar fi întrebat cineva cînd m-am întors acasă:

— De unde vii, domnule?

Eu aș fi răspuns umilit și cu grai miorlăit:

— De la Cetatea lui Negru-vodă.

Mergeam înfipt, tot înainte, și înapoi nu mă mai uitam.

Mergeam, vezi bine, că era șosea întinsă. Ea este făcută șerpuită pe coasta muntelui Mateiaș. Cînd te uiți de pe înălțime la dînsa, li se pare a vedea un șarpe uriaș, grozav de mare, urcîndu-se ca să ajungă pe piscul muntelui, în vîrful căruia este un stei de piatră cît toate zilele de mare, tăiat drept de seamănă cu un zid de cetate și fără pic de verdeață, piatră-goală.

Călăreții și dînșii, ahtiați de călărit, nu se puteau opri de a nu umbla zglobii, cînd luînd înaintea carului, cînd așteptînd și ducîndu-l cu alai ca pe cine știe ce.

Mergeam mîndru pe șosea, ne ploconeam și noi la cei ce se ploconeau la noi. Pare că noi eram ce eram.

Voind să mergi la Cetățuia lui Negru-vodă, drumul este pe șoseaua Rucărului, pînă la un loc, apoi abați spre dreapta pe drumul lui Dumnezeu, pe unde umblă mai multă lume, și drumul este bătut; apoi cobori în vale la stînga pe un loc foarte înclinat, pe drum nebătut, făcut numai de picioarele a cîtorva vite și a oamenilor din satul Stoenești ce este așezat tocmai in fundul văii. Eu nici că voiam să știu de unele ca acestea, ca unul ce mă bizuiam în cața mea, și dreptul vorbind, aveam în ce mă bizui.

Cîrja mea era formată din lemn de scoruș sau paltin, dat la strung și lustruit, în cap avea un cîrlig de oțel ca cîrja papei, înțepenit în șurub și nituit, jos avea un bold iarăși de oțel.

Soarele era în puterea lui. Un vînticel însă ce venea din văile munților muia oarecum arșița.

Mergînd pe drumul cel bătut al lui Dumnezeu, nu băgăm de seamă osteneala și truda ce mă bîntuia pe mine, neînvățatul la umblete lungi, căci fînul carele era necosit încă-mi atrăgea toată luarea aminte.

De-ați fi fost în locul meu, dragii moșului, și voi ați fi făcut ca mine.

Toate firicelele de iarbă erau în floare; nu știai la care să te uiți mai întîi. Pare că te îmbiau zicînd:

— Vezi-mă și pe mine. Vezi-mă și pe mine!

Și se putea să nu te uiți la ele? Cit puteau ochii să-ți coprinză, vedeai o împestrițătură de toate fețele. Atunci mi-aduceam aminte de basmele noastre, cari, cînd vor să-ți spuie de vro frumusețe altă potriveală n-are decît: cerul cu stelele și cîmpul cu florile.

Noi la orașe ne silim să căutăm florile. Este adevărat că li se preface oarecum soiul. Din simple muntence le fac cochete de salon. Omul a ajuns pînă să schimbe și forma și vopseaua florilor. Prin cultură, dintr-o ruje de munte, a făcut un trandafir de grădină. Florile ce cresc pe coastele munților și prin văi, ajung să fie învoalte în grădine. Totuși mirosul cel bine deosebit și dulce al florilor sălbatice nu-l poate ajunge florile cultivate de grădinar.

Mergînd după car, cugetam și mă minunam de armonia ce domnea în vopselele cele vii ale florilor de pe cîmpul ce străbăteam.

Lîngă o floare albastră vedeai una galbenă, lîngă aceasta, una roșie, apoi una albă și toate aceste colori îngînîndu-se cu verdeața plaiului.

Cele mai multe din ele semănînd la formă cu florile grădinărești, însă mai dezvoltate. Mirosul ce împrăștiau, te făcea să rîmnești la viața săteanului, care se culcă noaptea în mijlocul acestor flori, le primește mirosul, pe care ele îl dau cu îndestulare, și doarme liniștit, repauzîndu-și trupurile obosite pe sîn de flori fără ca ele să ceară cuiva ceva în schimb.

Nu mi se puteau sătura ochii de priveliștea ce înfățișa smălțata întindere de loc prin care treceam. Eu mergeam și un mers așa de plăcut încît nu simțeam oboseala.

Cu cît mi se veselea ochii, privind în stînga, spre valea pe unde aveam să coborîm, adecă pe calea vitelor și a oamenilor din satul Stoenești, cu atîta mi se întrista inima uitîndu-mă spre dreapta, unde coasele a cîtorva secerători doborau la pămînt floricelele cele frumoase lăsînd în locu-le pajiște.

Cugetul meu merse pînă acolo, încît văzînd prăpădul ce făcea omul printre floricelele plăpînde, îmi închipuiam viața noastră a muritorilor, pe care după cum se zice, o curmă coasa morții.

Și așa, cufundat în gînduri, am ajuns la drumul vitelor, o potecă îngustă, printre fînețe, cu făgașuri adînci cînd într-o parte, cînd într-alta.

Se vede că plouase de curînd p-acolo. Soarele nu avusese timp să zvînteze suprafața.

Coborîșul era repede și ne urmam drumul încet. Eu m-am deșteptat din visurile ce mi le aducea gîndurile ce mă coprinsese numai atunci cînd coborînd, cu toată cîrja ce țineam în mînă, picioarele îmi alunecară pe iarbă și dădui înapoi ca bobocii de rață cind ciupesc din vro buruiană. Eu am căzut; eu m-am ridicat. Atunci deschisei niște ochi mari, mă uitai în toate părțile, și văzui pe călăreții noștri care mergeau răspîndiți, și carul care se depărtase, nu dc hărnicia boilor, ci de sila povîrnișului, măcar că se împiedecase roata.

Pămîntul era negru și clisos. La unele locuri, coborînd, și pe unde făgașul era mai adînc, dam de cîte un bolovan de piatră preste care carul trecea cu anevoință.

Pare că pe unde răsărea atîtea fire de iarbă înflorită, răsăreau și pietroaiele. Pasămite, acesta fiind cel din urmă dintre dealurile de lingă munți, bolovanii începuseră a se arăta. De unde pe celelalte dealuri este pietriș, pe acesta la o adîncime oarecare de la suprafața pămîntului, zăceau bolovanii, sau rupturi din stînci, pe care vremile le acoperise cu pămînt bun pentru răsărirea finului celui mai gustos.

În cele din urmă ca să nu mai întinz vorba, cu chiu, cu vai am ajuns de vale la marginea satului Stoenești cătrc unsprezece jumătate ceasuri. Apoi pe matca pîrîiașului ce curge p-acolo am mers cale de un ceas pînă să ajungem la celait cap al satului, ca să dăm de han unde să mîncăm de prînz.

La munte, casele satelor sunt rari, risipite pe o întindere de cîte un ceas cale. Drumurile sunt pe matca rîurilor, cari cînd se umflă trecerea de la un loc la altul încetează, sau se face cu mare anevoință, de nu cu primejdie de viață de om. Este greu de umblat cu piciorul, de teamă să nu ți-l scrîntești printre bolovani și pietroaie, pe care nu le-ar putea urni din drum, pe unele, nici zece oameni. Dară cu carul cu boii este o truda. Nu scapă roatele de un pietroi și se găsesc împiedicate de un bolovan. D-abia urcată pe dînsul, și roata scăpată de pe dînsul pe pămînt, zdruncinînd pe cei dinnăuntru carului de să-și muște limba. Zguduituri, zdruncinături, scuturături, de voie, cîte vrei și cîte nu vrei. Cînd te dai jos din car, ești zdrobit, și mai rupt de osteneală decît cînd ai fi umblat pe jos. Trecînd prin acest sat pus cam pe coastă, vedeai printre casele oamenilor cari erau destul de rari, locuri pe unde apele ploilor din munți își făcuseră loc ca să se coboare în rîu. Te coprindea jalea văzînd aceste locuri, acoperite de pietriș, bolovani și pietroaie pe care apele le urnise din munte, și pe cari nu le putuse tîrî pînă în matca rîului, stau risipite pe toată fața povîrnișului pe unde se lăsase apele munților.

Priveliște tristă. Parcă o răzmiriță fusese înfrîntă de tunurile oastei, care sfărîmase tot și lăsase in neorînduială și stricăciunea cea mai spăimîntătoare.

Și in adevăr, ce sunt acele ploi de toarnă cu găleata, acele spargeri de nori, ale căror ape cad pe munți uneori; ce sunt acele 3curgeri de ape ce nu li se poate împotrivi nimic in calea lor, decît niște rezmirițe ale elementelor?

În sfîrșit, dăm de han. Ne așezăm sub umbra unui nuc mare, și din merinda ce luasem cu noi și din nițel lapte bătut, foarte prost, am prînzit, cam pe la două ceasuri după amiazi.

Și pornind iarăși la drum către Cetățuia lui Negru-vodă printre munți, prin satul Cetățenii din vale, de aci înainte aveam a face cu Dîmbovița, cea care curge prin București, în mod așa de nevinovat.

P-aici, dragii mei, să veniți a vedea Dîmbovița. Ca să ajungem la Cetățuie, de opt ori a trebuit să o trecem, nu pe vrun pod, ași ci prin cursul ei repede, care aduce o mulțime de bușteni, tăiați din munte, și lăsați pe cursul ei, spre a veni la fierăstraie, ca să se schimbe în scînduri.

O zicătoare a poporului spune că oaia îmbătrînește de țăcănitul foarfecelor cu cari o tunde ciobanii.

Eu zic: călătorului care vrea să cerceteze Cetățuia lui Nsgru-vodă, i se albesc perii trecînd mereu Dîmbovița. Sunt vaduri cunoscute numai de oamenii locului, pe unde trebuie să treacă carele și călăreții. Cine se încumete a trece prin alte părți o pățește: sau că se răstoarnă, sau că dă în bolboacă. Ca să ne ferim și de una și de alta, noi am luat un călăuz din sat de la Stoenești, unde am prînzit. Și bine am făcut. Căci de opt ori am trecut Dîmbovița, și de opt ori a trebuit bietul om să ducă boii de funie prin apă pînă la brîu, apă rece și repede.

Trecînd prin apă, nouă celor din car ni se părea că carul merge d-a curmezișul în susul apei; apoi țipete de copii, bătăi de inimă, frică cît nu vă puteți închipui.

Totuși frumusețele și vederile plăcute și de tot felul ale munților printre care este drumul, te fac să uiți trudele călătoriei.

Pe coastele unor munți la înălțimi foarte mari, vezi cîte un stei de piatră ieșit afară din rînduiala lui. El seamănă unui balcon de casă, înconjurat de brazi măreți. În alte locuri vezi cîte o scosătură de piatră, ce-ți închipuiește forma unui bust de om, și totul pe munte o verdeață de brazi, de parcă tot muntele este îmbrăcat într-o haină lipită pe trupul lui. Numai colea și colea se vede cîte o stîncă ieșită mai afară din coastă, de parcă ar vrea să cază preste călători, și înfățișînd deosebite forme, după cum fantazia îți poruncește să le vezi.

La cîte o întorsătură de munte, adecă în unghi, stîncă ieșită de sus pînă jos, ți se arată ca un turn de cetate, la alte locuri ca un fel de castel d-al feudalității. Ce vreți? nu este condei care să puie negru pe alb toate frumusețile, nu este cap care să spuie toate potrivelele ce arată munții, potriveli ca cele ce vedem prin orașe făcute de măiastra mînă a omului. Și nu se poate tăgădui ca omul să nu se fi nevoit a se lua după făpturile firești în multe din meșteșugitele sale lucrări.

Străbătînd tot acest drum sălbatec și totodată plăcut, ajungi la cea din urmă trecătoare a Dîmboviței. Aci stai și te miri cum s-a despicat stîncă în două de-a făcut loc apei să treacă. De o parte și de alta a Dîmboviței bucăți nemărginite de mari, stau să-ți zică: „Bine ai venit“. Mai la vale stîncă iese din apa ca o jumătate de cerc foarte grozav de mare, stă amenințătoare să te zdrobească dacă ai cuteza să spurci locurile pe care le cercetezi.

Treci Dîmbovița încă o dată și ajungi la poalele muntelui numit Cetățuia lui Negru-vodă, în vîrful căruia este bisericuța în care se închina viteazul domn și urme de zidărie de cetate.

Suind pe potecuță, întîlnești la un loc piatra goală ieșită d-asupra pămîntului și așezată ca o lespede foarte mare pe care trebuie mai mult să te tîrăști decît să umbli. Și urcînd, călăuzul nostru, un unchiaș, sta pe la soroace și ne arăta spuindu-ne:

— Iată colo, domnișorule, este poarta cetățuiei acum sfărîmată, muntele din față se numește muntele Doamnei. Acolo Negru-vodă își ținea avuțiile. Pe vîrful lui nu se poate urca nici ciuta cea ușoară și cu țepene picioare. Doară pe partea de din dos, să se poată apropia cineva de pisc, căci eu nu știu să se fi putut cineva urca.

Și pe poteca cotită și nu fără primejdie la un loc, aproape de vîrf, ne-am urcat tocmai sus.

Acum las pe unchiaș să vă povestească mai departe.

— Din strămoși a rămas povestea că oarecînd tătarii cotropise țara noastră, că Negru-vodă s-a luptat cu dînșii multă vreme, dară nu-i putu dovedi. Ca în cele din urmă aci se aciui cu oastea lui și locuitorii își găsiră scăpare prin văgăuni de munți. De aci din cetățuia ce și-o făcuse el cu multă osteneală, ieșea de hărțuia pe spurcatul de tătar, care umpluse țara cu spurcăciuni de ai lor. Și ținu piept multă vreme năvălirilor acelor nelegiuiți.

Dar venind de peste munți ajutor lui Negru-vodă oastea de la Boma, cu dînsa birui pe cotropitori, îi tăiă fără milă, îi zdrobi și îi puse pe goană. Cei rămași cu viață au dat dosul, au fugit cu coada între picioare, s-au dus in smîrcuri și duși au fost pînă în ziua de astăzi.

Din vîrful acestui munte și pînă în piscul muntelui Doamnei, care este colo, Negru-vodă puse de făcu un pod de piei de bivol, pe care se ducea viteazul domn de-și cerceta avuțiile ce grămădise și pe doamna sa, care locuia acolo.

Se zice că podul de piei de bivol îl ridicase acolo cu niște macarale grozav de mari. Acum nu se mai cunoaște nici urmă din acel pod, nici nimic. Ca ce fel de oameni să fi fost aceia cari au clădit podul; ca ce fel de macarale să fi fost acelea, nu pot ști. Destul că eu nu-mi aduc aminte să fi auzit că a putut cineva să se urce acolo.

Iacă ici este bisericuța Iui Negru-vodă, mai dincolo, iată și biserica papistășească a doamnei, căci doamna lui Negru-vodă a fost papistășoaică.

Urcîndu-te tocmai în vîrful muntelui se întinde un șes unde se vede o bisericuță cu totul și cu totul de piatră. De unde, de jos de la poalele muntelui pînă sus, nu se zărește nici un pic de apă piștind, aci în altarul acestei bisericuțe, lîngă proscomidie, este un izvoraș de apă mic de tot, ce iese din piatră, și stă acolo ca într-un găvan. Oamenii se spală pe ochi, dacă ajung sus, zicînd că e bună de leac. Mai la o depărtare, cît arunci cu piatra, se văd urmele unei bisericuțe ce se zice că a fost papistășească.

În bisericuța lui Negru-vodă se vede o piatră pe care sunt întipărite mai multe urme de picioare de oameni: două micuțe, ce zic să fie tiparul picioarelor fiului lui Negruvodă; două mai măricele, ale doamnei lui, și două mai mari ale însuși viteazului domn.

Pre cealaltă parte a șesului, se ridică o stîncă pe care te urci cu mare greutate, de nu cu primejdie de viață. Dacă ajungi sus vezi tiparul săpat in steiul de piatră a două copite de cal.

Zic oamenii să fi fost acolo urmele calului lui Negruvodă, de pe cînd s-a aruncat în prăpastie.

Frumusețea priveliștii ce ți se înfățișează de pe șesul din vîrful cetățuiei, nu se poate zugrăvi.

De jur împrejur se văd piscurile Gărgăunului, Șoimului; munții Cetățenii, Pleșile, Frunții, Doamna și Marginea Doamnei. Ei ți se par niște uriași ce se întrec care de care să-și ridice mai sus grumajii către cer.

Apoi văile Kiliei și Coman pe Dîmbovița. Aci alte frumuseți îți izbesc ochii. Cînd te vezi sus, îți pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu și gîndurile te năpădesc, de nu știi pe care să alegi.

Abia crezi că ai apucat pe unul, și alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămîi uimit de atîta mare mărire, și pari că ești pe altă lume.

De n-ar fi călăuzul care să-ți spuie că e timpul să te cobori, te-ai uita acolo; de n-ar fi stomacul, bată-l nevoia! să-ți aduc aminte că trebuie să-i dai și lui ce i se cuvine, te-ar apuca noaptea pe vîrful Cetățuiei.

Și coborîndu-ne tot întrebam pe călăuz, ba despre una, ba despre alta, pînă veni vorba iarăși de biserică.

Atunci unchiașul îmi povesti următoarele:

— Să vezi dumneata, domnule, eu unul nu știu să fi fost părăsită biserica ca azi. Totdauna s-a făcut slujbă în ea. Mai ales la Isvorul tămăduirei, venea lumea după lume la slujbă, venea toată megieșimea și se închina cu evlavie, luau apă din izvorul din altar, se spălau, o beau, că mult era folositoare de suflet, și tămăduitoare de metehnele trupești!

Totdauna era măcar cîte un pustnic; carele nu s-ar fi coborît din munte pentru nu știu ce de i-ai fi dat.

Mai acum cîțiva ani, se așezase un călugăr, pare-mi-se a se fi chemat Isidor și, din agoniseala lui, strînsese și el vro două, trei parale; că n-avea pe ce le cheltui. Pasămite că îl mirosiră niște oameni răi, și îndemnați de satana, tat-al răilor, veniră de-l jefuiră.

Se vede că bietul călugăr nu vru să le spuie așa numaidecît unde avea banii, că-l chinuiră, că-l munciră, de să ferească Dumnezeu și pe dușman de așa nevoie grea. Îl legară, îl duseră în muntele vecin și acolo îl lăsară după ce-i luară tot ce adunase și el după sufletul lui.

O fi strigat bietul călugăr, o fi răcnit el, dară cine era să-l audă în pustietățile astea? Cine știe la cîte zile după asta niște oameni ai lui Dumnezeu îl găsiră și îl aduseră bolnav iarăși la locul lui. Mai boli el ce mai boli, și-și dete sufletul. Eu socotesc că s-o fi odihnind acum în corturile drepților, că mult a pătimit pentru lege sărmanul!

De atunci s-a părăsit bisericuța. Nici tu candelă, nici â tu odoare, nici tu slujbe sfinte nu se mai aude în ea. Ba mai acum două luni îmi pare protopopul de la Cîmpulung a venit p-aici. Cică avea poruncă să scrie cum se află bisericuța, ca să trimită Mitropolitul preot să înceapă iarăși a face liturghie. Ajuta-i-ar Dumnezeu să-și împlinească gîndul.

Și cu povești, și cu vorbe glumețe, nici n-am simțit cînd ne-am scoborît.

Tocmai după ce am prins să ne odihnim oleacă, am simțit că sunt obosit. Ceilalți asudase, nu asudase; dară eu știu că asudasem de cămașa de pe mine se făcuse leoarcă.

Jos ne aștepta o frigare de friptură, brînză de burduf, pîine și ce se mai afla în coș, am mîncat, și apoi ne-am încărcat, care pe cai, care în carul cu boi cu care venisem.

Era șase ceasuri seara. De silă de milă, am apucat de am trecut Dîmbovița, de cele opt ori înapoi, mai cu ajutorul luminei de zi, mai cu al Junei care răsărea de cu vreme, fiindcă luna da înainte, am trecut satul Cetățenii și am ajuns în satul unde prînziserăm.

Pînă aci călăuzul nostru fiindcă era din acest sat, zicea că știe el drumul mai d-a dreptul, și mai ușor, ca să ne scoață în șoseaua Rucărului. Aci însă își luă seama, începu a se codi a mai merge cu noi.

Știa el, vezi, ce știa.

Știa că mințise; fiindcă alt drum nu se afla, decît acela pe care venisem, și îi era să nu-l dăm de minciună; mai știa că, cu carul cu doi boi, ne-ar apuca ziua pe drum, ori poate să stea boii și să ne lase în drum.

Noi însă nu ne împotriveam a mai lua cu chirie încă doi boi; nevoia era că nu se găsea. În sfîrșit cu neică, cu dragă, călăuzul găsi pe văru-său, care, pentru patru lei, priimi să ne scoață în șoseaua Rucărului. Iară el, călăuzul, ne zise că deoarece merge văru-său, el știe drumul. Îi dădurăm pentru că ne-a călăuzit la Cetățuie, cît socotirăm, ne luarăm noapte bună, și deșteptarăm cîinii din sat, cu carul acum cu patru boi, care ne duseră cu alai pînă ne văzură afară din satul lor.

Începurăm a sui dealul de la Stoenești ca să ieșim d-asupra. Ziua cînd ne-am scoborît fusese cum fusese, povestea ăluia, rău la vale greu la deal; dară urcușul fu și mai oleoleo. Numai în puterea lunei ne-am bizuit a merge, fie și cu patru boi; altfel ne-am fi oprit să mînem noaptea în sat.

Către miezul nopții furăm d-asupra. Am stat să ne odihnim olecuță și noi și dobitoacele. Noaptea era în toiul ei. Cerul senin și colea, colea cîte o steluță sfioasă abia se zărea pe albastrul limpede, întunecate fiind de lumina dulce a lunei. Ea, ca o doamnă a întunerecului, răspîndea umbrele, se uita cu milă la noi, și pare că ar fi voit să ne fie de ajutor, ne trimitea duioasele sale raze, care ne înlesnea calea.

Tocmai pe locul acela pe unde preste zi cositul fînului îmi răpise cîteva cugetări asupra vieței floricelelor, ce o potriveam cu viața noastră a muritorilor, tocmai acolo acum la miez de noapte stăturăm să ne odihnim. Încă o dată, lumina lunei ne fu de mare ajutor în noaptea aceea. Prin acest ajutor vedeam stîncă Mateiașului goală, de piatră văroasă, ca un uriaș amenințător. Tăcerea cea mai adîncă, și noi singuri în mijlocul ăstui noian de munți și de văi, ne făcea vrînd nevrînd să ne apuce fiori de frică.

Vedeam căpițele de fîn adunat, stînd risipite pe cîmpie într-un chip neregulat, ce se arătau ca niște popîndăi, de după care ni se păreau că stau să iasă cîte vrun răufăcător, gata a sări să ne jertfească. Văile peste care se întindeau umbrele munților vecini ni se păreau ca niște guri de uriași ce stau gata să înghiță nu o nimica de noi toți cîți eram acolo cu vite cu tot, ci și munții ce stau ridicați către cer atît de falnici. Din fiecare buriană ce sta pe coceanul ei în sus, și care în ziua următoare era să fie secerată de coasa nemilostivului om, din fiecare buriană ce se mișca zic, închipuirea noastră făcea un om, sau o fiară sălbatecă, ce se apropia spre a ne bîntui. O! taină a lui Dumnezeul O! Înțelepciune nemărginită, în mijlocul acestor închipuite grozăvii de noapte, pe lingă lumina lunei, o păsărică singură, pare că voi să ne însuflețească coragiul, să facă a goni urîtul ce ne coprinsese.

Gonite de prin cuiburile lor de coasa nemilostivă a omului, și rătăcind și ele fără adăpost, pare că se încuragiau pe dînsele chemîndu-se una pe alta, pitpalacele ne încurajeau și pe noi.

Glasul lor cel strigător de pitpalac! spărgea tăcerea cea fioroasă a nopții și ajungea pînă la urechile noastre, de pare că ar fi voit să ne dovedească că nu numai noi, în temeiul nopții, suntem deștepți și pe drum, nu numai noi singuri avem trebuință de odihnă în culcușurile noastre, ci mai sunt pe lume și alte ființe care gem după un asemenea lucru.

Caravana noastră cea mică, încuragiată de păsărică cea pribeagă, de pitpalac, începu a o lua la drum; mergeam și vorbeam și glumeam pe cît ne da meșii în asemenea împrejurări.

Unul din noi, mai vioi, încurajat de glasul pitpalacei, începu a cînta. Răsunetul glasului lui deștepta văile, și pare că da putere caravanei obosite de a întinde la drum. Apoi luîndu-se la vorbă cu un copil ca de 12 ani, ce mergea cu noi ca să aibă grije de cai, trimis de tată-său, începu să-i spuie că de va ajunge acasă, are să-i arate lucruri ce n-a mai văzut. Are să-i arate cum se mănîncă jăratec șt cum se scoate panglice din gură. Copilul, carele pare că se deșteptase și el din atîta tăcere a nopții, și din amorțirea firei întregi, nu voia să crează. El răspundea:

— Lasă, domnule, tale (adică dumneata voia să zică) tale mănînci pîine ca și noi. Numai comedianții se fălăluiesc că fac pehlivanii; și cînd colo dau și ei de rușine.

Alăturîndu-mă, intru și eu în vorbă. Eu îi zisei:

— Să crezi, băiete, ce spune domnul acela, căui el are pe spiriduș și-l ține într-o sticluță.

La aceste vorbe copilul tresări. Își făcu semnul crucii, și îmi răspunse:

— O! ducă-se în pietre. Ce stai, domnule, de vorbești? Eu nu crez una ca asta. Iacă aci în Cîmpulung fu un spițer care avea un spiriduș, lovi-l-ar săgeata! pe care îl ținea într-un pahar la fereastră. In fiecare zi spițerul îi da de mîncare, lapte, cu degetul cel mic pe marginea paharului.

Într-o zi nu știu ce făcu el, că uită să-i dea de mîncare, și se duse, că avea niște trebi. Spiridușul, trăsni-l-ar în cocoașe! se luă după dînsul și-l omorî prin șanțuri de marginea orașului.

Am rîs de nevinovăția bietului copil, am voit să-l facem a crede că spiriduș, ori dracul sunt faptele cele rele ale omului și am rămas cu vorba, iară el cu credința lui.

Întru aceste înaintasem,, și era aproape a da în șosea. Flăcăul, care venise cu boii ce închiriasem să ne scoață în șosea, se opri. El vru să desprinză tînjala înaintașilor de la proțap, sub cuvînt că pînă aici a vorbit el să vie.

Noi voirăm să-i dăm o dovadă învederată că nu este aici șoseaua, ci puțin mai-nainte. El nu voi să ție seamă de zisele noastre și stăruia să se întoarcă. Noi ziserăm chirigiului să mîne înainte. El se supuse, și carul cu boi începu să meargă. Atunci el ne răspunse:

— Eu mă întorc și d-voastră sunteți răspunzători pentru boii mei.

— Întoarce-te, dacă vei, și mîine să vii la Cîmpulung, să-ți iei boii de la poliție.

El rămase ca zece pași înapoia noastră. Și deodală începu a răcni:

— Nea cutare! Nea cutare!

Pasămite el știa că niște prieteni d-ai lui se dusese la coasă p-acolo prin preajmă. Socotea să-i cheme să ne încredințeze că așa ne fusese vorba, cum zice el.

Răcnetul său, ieșit ca dintr-o gură de leu, se pierdu prin văi, dară nu fu în stare să deștepte pe adormiții săi prieteni obosiți de munca de peste zi.

Noi înaintam și ne cătam de treabă. El, dacă văzu că nu-i vine nimeni într-ajutor, se luă binișor după noi, ne ajunse, luă boii înaintași de funie și merse pînă în șosea, care era aproape, amenințînd de astdată pe chirigiu, că are să-i facă și să-i dreagă iaca ce, și iaca ce, cînd l-o prinde, că acum îl cunoaște.

După ce îi plătirăm ce era cu dreptul, după învoială, înaintarăm pe șosea. Oboseala ne coprinsese, și somnul, căci era timpul, ne mîngîia ochii. Pleoapele mi se lăsau în jos de pare că erau de plumb. Și astfel, mergînd pînă ce începuse a se îngîna ziua cu noaptea, ajunsesem, eu mai cu seamă, de a dormita mergînd. Îndintînd către casă, vorbind, cum se vorbește în asemenea împrejurări, deodată vorba înceta și într-o clipă somnul mă coprindea deodată cu visele, și în aceeași clipă mă și deșteptam; căci altfel aș fi căzut, astfel de somnoroșie pentru întîiași dată mi s-a întîmplat în viața mea.

La urma urmelor către trei ceasuri despre ziuă, zdrobiți de osteneală și copleșiți de somn, am ajuns acasă.

Acum de m-ar fi întrebat cineva:

— De unde vii, domnule?

Aș fi răspuns cu grai obosit, somnoros, ou jumătăți de cuvinte:

— De la Cetățuia lui Negru-vodă.