VI

Și viind trăsura în ziua de 26 iulie, pe la amiazi, ne-am urcat și am pornit la monastirea Nămăiești.

În ziua aceea mergînd prin bîlci, de dimineață am trecut pe la un han din oraș, am vorbit cu un birjar și la 2 ceasuri ne-a pus la poarta mănăstirei.

Poarta acestei mănăstiri este în poalele muntelui. Cum am intrat, din a dreapta văzurăm cîțiva românași făcînd una din cele zece slujbe mari ce spun în basmele păgînești că făcea Hercule viteazul, sau Iraclie.

E ciudat lucru. Cum ieși la munte și vezi frumusețile și mărețiile lui, trebuie să-ți aduci aminte de basme: acum fie d-ale noastre, fie păgînești.

Încărca românașii noștri carele cu aurul grămădit în mormane mari pe dinaintea grajdurilor mănăstirei, aur lăsat de vite. Și în loc ca mănăstirea să fi făgăduit ceva cum făcu Augias împărat lui Ercule, voinicii noștri plătiră ei mănăstirei, ca să le dea voie să-i curețe grajdurile și curtea.

Bine a zis cine-a zis că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă.

Urcînd și ajungînd la mănăstire, te miri de casele călugărițelor, cocoțate pe colți de piatră ale munților; iară mai multe te miri de biserică. Ea este scobită într-un gomoltoc de piatră foarte mare.

Dumnezeu să mă ierte. Acum ‚mi vine și mie să crez ceea ce spun învățații că munții s-au făcut mai tîrziu decît pămîntul, că ei n-au ieșit din mîna ziditorului o dată cu pămîntul.

Învățații spun că soarele se învîrtește împrejurul lui. Că în învîrtitura sa cea repede o bucată din focu-i s-ar fi rupt dintr-însul și aceea, învîrtindu-se și ea mereu, s-a statornicit la o depărtare de dînsul foarte mare, dar care stă tot în puterea lui. Acolo unde s-a statornicit, această bucată de soare groaznică de mare, se învîrtește împrejurul ei o dată în 24 de ceasuri și tot învîrtindu-se așa ocolește și soarele o dată pe an.

Această bucată de soare este pămîntul pe care locuim noi.

În curgerea veacurilor fața pămîntului răcindu-se încetul cu încetul, a început să se închege. Această închegătură se îngroașe din ce în ce, pînă ajunse de se făcu o coaje de pămînt tare precum o vedem și astăzi. După o mare trecere de timp a venit o vreme cînd a dat un potop năpraznic; și s-a adunat pe coaja pămîntului deosebite potmoale cari au mai îngroșat-o o toană. Focul înfundat de toate părțile și înăbușit, materiile din care era compus începură a clocoti și a căuta o răsuflătoare. Atunci cutremure groaznice și bubuituri, s-ar fi făcut d-asupra pămîntului venind din rărunchii lui. Focul înfundat și materia clocotind a trebuit să izbucnească și să-și facă răsuflătoare, precum și astăzi vedem ieșind materie înflăcărată din fundul unor munți pe care îi numim vulcani. Atunci s-a format munții pe cari îi vedem astăzi, și rotunjala pămîntului se strică.

Cîte șiruri de munți sunt, atîtea și locuri de răsuflători se făcură.

Aceasta o vedem cu ochii astăzi dacă umblăm pe munți. Ieșind materia clocotindă și întîlnind deosebite feluri de potmoale adunate pe coaja pămîntului cea formată de potop, a topit-o și pe dînsa, și ridicîndu-se, formînd munții, și răcindu-se, s-au închegat și s-au împietrit. Se vede că materiile n-au fost tot de un fel preste tot pămîntul, căci, pe unele părți pe unde materia n-a fost totuna, vezi că s-au format strate, strate de piatră, și se poate dezlipi în table. Pe unde a fost materia totuna s-a format în gomoltoace.

Și se vede bine că materia clocotindă din pîntecele pămîntului și-a făcut loc de răsuflătoare; căci stratele de piatră sunt curmezișate pe unii munți; adică cum s-ar zice: lespezile așezate una peste alta, de o parte se urcă în curmeziș de la dreapta la stînga în sus, pînă unde se vede bine a se fi făcut vîrf, pe unde adică a răsuflat focul; iară de partea cealaltă lespezile se urcă de la stînga la dreapta în sus, pînă iarăși uncie se închipuiește vîrful.

În alte locuri materia clocotindă, pare a fi fost de un fel și ieșind d-asupra pămîntului s-a închegat și a format cîte un gomoltoc de piatră uriaș de mare.

De o astfel de piatră este și muntele de la Nămăiești.

Închipuiți-vă un stei de piatră sau de pietroi cam gogoneț, format dintr-o materie de același fel, aproape cît o cetățuie de mare, ieșit din coasta muntelui. În acest gomoltoc de piatră este scobit cu dalta o gaură mare cît o chiliuță, și în astă chilie înființată o bisericuță.

Și arătîndu-ne maica stariță toate aceste minunății, ne-a povestit și chipul înființării acestei biserici, precum a auzit și dînsa de la cele de dinaintea ei starițe, adecă cum curge povestea din gură în gură din timpi uitați.

— Să vedeți, dragii maichii, ne zise starița, biserica aceasta, nu se știe hotărît de cînd s-a făcut, dară eu crez, după cum am auzit, să fie făcută de pe vremea păgînătății, de pe cînd oamenii erau închinători de idoli.

Cică pe vremile acelea, pe cînd străbătuse și pe la noi lumina Evangheliei, sfînta lege a Domnului nostru Isus Christos, făcătorul cerului și al pămîntului, niște ciobani cucernici își pășteau turmele pe acest munte, pe unde nu era nici neam de sat, ori locuință omenească, ci numai o sălbăticie îngrozitoare. Într-una din nopți, mai marele lor, baciul, culcîndu-se aci visă un vis frumos!

El visă că unde veni la dînsul o cucoană, înconjurată de mare cuviință și strălucitoare, de d-abia putea căta la dînsa.

Și apropiindu-se de dînsul îi zise: „Sculîndu-te să te apuci să sapi în acest bolovan de piatră, să-mi scoți chipul de acolo, unde zace de veacuri”. Ciobanul căzu cu fața la pămînt înaintea acelei cocoane, la auzul cuvintelor ei, și cînd se deșteptă, se pomeni în genuche. Acum creștin să fi fost omul acela, ori păgîn, nu pot să vă spui; numai după ce se sculă, prinse a se închina în limba noastră și cu cutremur se depărtă de acel loc.

A doua noapte, de frică, el se culcă în altă parte. Peste noapte visă iarăși că veni acea cocoană, și de astă dată Si porunci ca negreșit să sape unde îi arătase în noaptea trecută, și să-i scoață chipul la lumină, că de unde nu, bine de el nu va fi. El, ca și de la rînd, se sculă tremurînd de frică, el, care nu știa de frică, și se hotărî să părăsească aceste locuri peste care el se credea nevrednic să calce.

Cum zise și făcu. De cum se lumină de ziuă, își luă catrafusele, își mînă turma din urmă și se mută în alt munte.

A treia noapte unde visă că vine iarăși acea cucoană strălucită și îi zise: „Sculîndu-te, să te apuci să sapi în muntele de unde ai fugit, și acolo vei găsi o comoară mîntuitoare de suflet. Și altfel să nu cutezi să faci, că nu vei scăpa de cuvîntul meu nici în gaură de șarpe.“

Atunci ciobanului, pare că i se deschise ochii, ochii minții, judecata lui se lumină și o dorință neînvinsă de a sluji lui Dumnezeu, se deșteptă într-însul. Vezi că se coborîse darul Domnului peste dînsul. Cum se sculă se închină și o slavoslovie de mulțumire aduse Domnului. Apoi viind la muntele cel arătat, se închină încă o dată, zise: „Doamne ajută!“ și începu a scobi gomoltocul de piatră. Cît va fi lucrat el acolo, nu se știe; dar dacă s-ar socoti ce poate face omul astăzi, negreșit că mulți ani trebuie să se fi muncit el ca să facă atîta scobitură ce se vede. Se crede însă că cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, în trei ani a isprăvit.

Și așa scobind în munte, cînd era pe la mijlocul scobiturei, se pomenește ciobanul cu o candelă aprinsă, că se coboară din nori, și sta atîrnată, d-asupra locului aceluia unde scobea. Se dete el ca să o apuce, candela însă se ridică în sus; se întoarse ciobanul la lucrul său, candela se coborî iară.

Atunci, văzu el că acolo trebuie să fie ceva sfînt. Se desculță de opinci, și așa desculț lucră ce mai lucră, și îndată o lumină cerească se răspîndi împrejurul lui, și căutînd văzu acolo în piatră o sfîntă icoană. Chipul de pe această icoană era aidoma cu acela al cucoanei ce i se arătase în vis, și, plecînd genuchile, i se închină. Candela însă sta atîrnată în văzduh și ardea și nu se mai isprăvea undelemnul dintr-însa.

Dacă găsi el sfînta icoană în pîntecele muntelui, cu mai mare rîvnă se apucă de lucru, scobind, și făcu boltitura asta, scobind și potrivind fața de dinăuntru cu mare meșteșug, precum se vede. Din astă boltitură făcu el o biserică a lui Dumnezeu, și într-însa așeză cu mare cinste și cu slavoslovie sfînta icoană cea găsită. Mai tîrziu niște oameni, aprinși iarăși de dorința de a plăcea lui Dumnezeu, vrură să facă o altă scobitură într-un stei de piatră, mai dincolo de bisericuța aceasta. Însă nu putură isprăvi nimic: una, pentru că fură stăpîniți de patima mîndriei; ei voiră ca scobitura lor să fie mai frumoașă și bisericuța lor să fie mai mare; al doilea se vede că darul lui Dumnezeu nu fu cu dînșii, căci nu făcură nici o ispravă; se vede și acum începuturile muncii lor.

Mai acum vro patruzeci și mai bine de ani, Mitropolitul Neofit, plecînd în cercetarea mănăstirilor din țară, cercetă și bisericuța aceasta.

Văzîndu-i preasfinția sa micșorimea, puse meșteri cu cheltuiala preasfinției sale, de mai făcu nițică scobitură spre a o mai lărgi, după cum se vede, în partea despre apus; și ar fi mai scobit, dară meșterii dădură peste o vînă a muntelui și conteniră din lucrare, fiindcă pe acolo începu a piști apă. Ca să nu se întîmple vro pagubă bisericuței din această pricină, preasfinția sa puse alți meșteri și astupă vîna cu ipsos și pe dinăuntru și pe dinafară.

Niște oameni ai lui Dumnezeu puseră de zidi clopotnița d-asupra altarului, după cum se vede astăzi. Cine a făcut-o chinovie de maici, nu se știe. Așa s-a pomenit de la moși de la strămoși.

Am văzut și noi bisericuța și icoana. Intrînd, un aer rece te coprinde și un respect pentru lucrarea cea uriașă. Te miri ce răbdare, ce stăruință trebuie să fi avut acel om ca să facă în rărunchii muntelui o atîta scobitură cu dalta, cît să închipuiască o bisericuță. Această bisericuță este așa de mare ca bisericuța lui Bucur din București.

Zugrăveala de pe icoană nu se mai cunoaște de veche ce este. Nici văpseaua nu se mai știe ce față să fi avut. De reveneala vecinică ce se află în această boltă, văpseaua a venit și s-a lăsat, formînd niște cărărui, care nu te mai lasă să cunoști ce chip să fi fost, ce să fi însemnat și cu ce măiestrie a fost lucrat chipul de icoană. Ne-am închinat și noi, precum face toată lumea care vede astă bisericuță, și am ieșit dintr-însa. Suindu-ne pe munte, am ajuns d-asupra bisericuței. Piatra în care este săpată pe d-asupra se vede, pare a fi fost dintr-o singură materie închegată. Ați văzut vrodată smoala topită și apoi închegată, ori săpun de care fac săpunarii noștri în tiparele lor cele mari? Ei, apoi dacă ați văzut, degeaba mă silesc eu să vă fac să pricepeți ceea ce știți. Tocmai așa este suprafața acestui pietroi grozav de mare, în care este scobită bisericuța. Păcat că nu sunt învățat și meșter să scriu cum aș dori, că atunci aș fi știut eu cum să vă fac să înțelegeți minunile naturei. Nu-mi mai arunc dară vorbele în vînt, ci vă rog pe toți, mari și mici, bogați și săraci, să mergeți să vedeți mănăstirea Nămăiești. Și urcîndu-ne pe munte în sus pe potecele greu de urcat, făcute pe spinarea pietroaielor celor mari, netede și cam cu burtă de scurgerea apelor, lăsasem bisericuța la vale, mult. Pe spinarea acestor pietroaie grozav de mari, ce formează scofălcitura munților, crește pădure de copaci de munte. Acești copaci și copăcei își înfig rădăcinile lor în puțintelul pămînt ce se adună, adus de vînturi, și fiindcă ele nu se pot înfige adînc în pămînt, deoarece lipsește, apoi își întind ramurile pe d-asupra pietrei, se întîlnesc cele ale unui pom cu celea ale altora, se împleticesc de formează un fel de plasă de ramuri și de rădăcini.

Aceste împletituri de ramuri de rădăcini ale copacilor de munți ne-a fost de mare ajutor, ca să ne putem urca. Și eu crez că de n-ar fi fost acestea, nu ne-am fi putut urca, fiindcă piatra aci, cum zisei mai sus, este lucie, și n-ai în ce să-ți sprijinești călcătura. De umbletele celor ce cercetează mănăstirea, a călugărițelor și a sătenilor de devale, aceste împletituri de rădăcini s-au făcut ca niște trepte, pe care te poți cu lesnire urca.

Ajunși în vîrful muntelui am rămas uimiți de mirare cînd am dat de un drum făcut pe care umblă sătenii cu carul la trebuințele lor.

Și de aci puțin mai sus, este piscul muntelui. Priveliștea ce se înfățișează ochilor, de aici, este fermecătoare. Vezi casele și bisericile din Cîmpulung cum sunt înșiruite d-a lungul lui, de o parte, de alta vîrfurile altor munți, ale căror coaste pline de verdeața pădurilor, fac o icoană de la care nu te înduri a-ți lua ochii.

În sfîrșit, după ce ne-am odihnit pe cît ne-a trebuit, ne-am coborit, am mulțumit maichii stariței pentru bunavoință cu care am fost primiți, ne-am luat ziua bună și am plecat.

Întorcîndu-ne de la mănăstire, am ieșit la poarlă pe alt drum, pe la fîntîna mănăstirei; stai și te tot miri de răbdarea și de măiestria cu care sunt făcute chiliile și drumurile, pe fața muntelui scofîlcit. La fîntînă am băut apă. Și ai tot bea, că bună mai este. Fîntîna este acoperită și zidită. Pe ziduri, înăuntru ara citit o mulțime de nume ale celor ce mersese pe acolo înainte de noi. Multe din aceste nume ne erau cunoscute; multe ale celor ce nu mai sunt în viață, și mai multe ale celor ce nu i-am cunoscut.

Ieșind de la fîntînă, am dat cu ochii de grădinița unei maici ce este în fața fîntînei. Ne-am dus să privim florile cele frumoase, pe care călugărița le îngrijește. Ea se coborî numaidecît din chiliuța ei, rupse vro doi trandafiri și dete femeilor. I-am mulțumit cu căldură și am plecat.

Ajungînd la poartă, priveliștea se schimbă.

Aci peste drum de poarta mînăstirei este hanul salului Nămăieștii. Hanul îl tine în arendă un anume Căprarul, om slujit în miliție mai mulți ani, vînător bun și curagios. Numele lui este răspîndit cu groază printre cetele de urși de prin munții învecinați.

Nu e destul că-i omoară de cum aude că vrunui a făcut vreo stricăciune, te miră în ce loc, apoi el le prinde și puii vii viuleți. Și cum este de negustoros, apoi îi vinde cu preț, pe la doritorii de a face cunoștință cu urșii vii.

În anul acesta încă are unul viu, ca de un an. Are un lanț atîrnat de gît, dară umblă în voia lui pe dinaintea hanului și prin vecini. Cîinii din sat s-au dedat cu dînsul, nu-l mai latră. El umblă în voie, și mănîncă pîine și alte legume ca și cîinii.

Cind am ajuns de vale, el umbla pe dinaintea hanului. Și ca să privim la dînsul, ne oprirăm, șezurăm pe lavița de dinaintea hanului și cerurăm să ne dea cîțiva covrigi.

Cîteva trăsuri ce venise cu mosafiri la mănăstire stase acolo, așteptîndu-și mușterii[i]. Caii de la trăsuri cum îl văzură fără să știe că ursul era puiandru și oarecum domesticit începură să sforăiască, vizitii[i] îi țineau în frîu cu multă osteneală și cu anevoie îi domoliră.

Se vede că stăpînul ursului nu-i dă destulă mîncare, ori că ursul este învățat a se împrieteni cu călătorii cari trag acolo la han, că văzîndu-ne mîncînd se apropie de noi.

Noi îi aruncarăm vro două-trei bucăți de covrig, pe care el le mîncă cu poftă și atîta fu de ajuns, ca să se apropie de noi mai mult și să mai ceară. Noi îi mai dădurăm. Dară ursul este tot urs. Pui puiandru, domesticit ori ba, el este tot puiul ursului, și apoi vorba ăluia: năravul din fire n-are lecuire. Sfîrșindu-se covrigii ce avurăm, el nu vrea să știe de asta. Venea și cerea mereu. Cererea el și-o arătă dînd cu laba. Da el cu laba, ce e drept și da ușurel; dară ghiarele nu și le lăsase acasă; era cu el; ghiarele se înfipse în haina mea, și o sfîșie. Eu mai cerui cîțiva covrigi, îi aruncai unul și întrebai cîte parale fac covrigii ce ni-i adusese, vrînd a plăti și a pleca ca să nu se întindă preteșugul ursului mai departe. D. Căprarul, stăpînul ursului, veni să-și priimească banii și, văzînd ce făcuse ursul, luă un bici, și începu a-i croi cîteva d-ale bunele. Ursul mînca și mormăia, crezind că vrea să-i ia demîncarea și cum este el gros la piele, trebui să-i dea cîteva lovituri bune și dese pînă să le simță. Stăpîn, stăpîn, dară ursul simțind usturimea loviturilor, și necăjindu-se și mormăind, sări asupra-i și cu ghiarele ii rupse și lui mîneca de la haină. Apoi pare că se rușina de ceea ce făcu, fugi repede și se ascunse subt scară.

Un localnic, cum văzu mînia ursului, dete fuga și aduse o roabă.

Cum văzu puiul ursului că vine roaba spre dinsul, o tuli d-a fuga de sub scară. Ursul fugea, localnicul după dînsul cu roaba. Și fugi într-o parte, fugi într-alta; dacă văzu că n-are scăpare de roabă, ursul se acăță de trunchiul unui arbore și cît te-ai freca la ochi, fu în vîrful copacului.

Acum ce și-o fi închipuit ursul că este roaba care venea după dînsul; ce i-o fi făcut stăpînă-său cu roaba de-a prins ursul frică de dînsa, nu știu să vă spui; destul că, după cum spuneau toți cei de primprejur, cu dînsa domolește mînia ursului d. Căpraru.

Și, lăsînd ursul acolo în vîrful pomului, noi am plecat de acolo ca să ne întoarcem acasă.

Eu socotesc că mai bine ar fi să ție ursul legat, decît să fie lăsat în voia lui. Căci ori ce s-ar zice, pe urs nu poți să-l domesticești pînă într-atîta încît să legi prietenie cu dînsul. El din firea lui fiind făcut ca din topor, și apucăturile lui sunt grosolane, și cum este și de cu putere, cînd s-o supăra el și. i-o veni bine, el face ceea ce firea l-a învățat și l-a lăsat pe dînsul să facă. În deșert s-or sili oamenii să-l subțieze, el tot grosolan și bădăran rămîne.