VI. Bărbat pe măsură

Viața omenească trece prin cele mai crâncene încercări, cum ar străbate o pajiște înflorită. Totul se uită. Nici o suferință nu rezistă dorinței de-a trăi.

Din primele zile cu soare ale lunii aprilie, zmeiele își făcură apariția epocală în mâinile unor bande de copii plângători, slăbănogi, jerpeliți, ale căror țipete aveau un sunet cavernos. Vastul Bulevard Carol era teatrul lor preferat.

Dinaintea mai tuturor porților de la stradă, cumetrele, lacome de flecăreală, apărură în chip tot atât de natural ca și mugurii de copaci. Bărbații, ceva mai gravi, ieșeau destinzându-și membrele și îndreptându-se către cârciuma lor obișnuită, unde, în vederea sezonului de muncă apropiat, cereau cu curaj „încă un rachiaș pe datorie". Râsetele, glumele izbucneau de pretutindeni.

Același lucru se petrecea și „la Sima". Una după alta, ferestrele cocioabelor, cari fuseseră toată iarna ermetic închise, se deschideau, pocnind sub rezistența încheieturilor lipite cu cocă. Și nu trebuia să fii cu nasul prea aproape de aceste ferestre care se deschideau: duhoarea grajdului celui mai rău întreținut ar fi fost mai puțin nerespirabiiă.

Urmând exemplul dat de copii - bărbați și femei părăseau groaznica lor vizuină și se duceau să se întindă la soare, de-a lungul zidurilor. Drept orice convorbire, nu auzeai decât mitocănismele cele mai searbede, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar chipurile lor livide mărturiseau lunga suferință îndurată, și care nu se datora numai foamei și frigului, ci și lipsei de aer.

Vite și animale - vaci, cai, pisici, câini - reapărură și ele în stradă, ca să se dezmorțească la soare, unele fiind însoțite, altele vagabondând de capul lor. Spectacolul acesta e una din fizionomiile de primăvară ale mahalalelor Brăilei. Iarna, vitele crapă de foame mai mult decât omul. O mare parte din ele se predă abatorului, pe prețuri derizorii, odată cu venirea iernii. Cele care rămân, după ce sfârșesc de ros cocenii, încep să roadă ieslea. Cât despre câini și pisici, rari sunt acei cari se întreabă cu ce-or fi trăind iarna.

În primăvara aceea, spectacolul acestor dobitoace era mai trist decât de obicei. Vedeai vaci și cai, de-o slăbiciune care de-abia le mai îngăduia să se țină pe picioare. Cele mai multe, ca să poată fi date afară din grajd, trebuiau să fie ridicate de coadă, dar, după ce făceau câțiva pași, împleticindu-se ca bete, se prăbușeau cu botul înainte. Tristețea lor, privirea galeșă dovedeau că ele erau superioare omului în păstrarea amintirii suferinței trăite.

Minca nu ignora nimic din această chinuită viață a oamenilor și a dobitoacelor, și nu putuse niciodată s-o privească cu nepăsare. În sat, puterile ei fiind neînsemnate și suferința mai puțin nemiloasă decât la Brăila, ea își făcea toată datoria, ajutând pe fiecare, și găsea o mângâiere în propria ei nenorocire: din moment ce suferea ca și ceilalți, viața îi părea suportabilă; uneori, cu voioșie chiar.

Nu mai era, însă, același lucru la Brăila, știindu-se bogată, fericită, la adăpostul oricărei griji și, prin urmare, responsabilă în parte de suferințele celor loviți de soartă.

Cât ținuse iarna aceea năprasnică, de multe ori ea rămăsese mută în fața unei femei care-și povestea necazurile și pe care se mulțumise s-o ajute cu o nimica toată: zece kilograme de lemne, o pâine, o bucată de săpun. Revoltată de meschinăria acestor ajutoare, deseori mersese cu îndrăzneala până a devasta, în timpul nopții, depozitul de mărfuri, de unde ridicase mari cantități de alimente și le distribuise, în taină, cu ajutorul Caterinei și al băieților, până în ziua când, surprinsă de Sima, două zăvoare enorme îi răpiră orice mijloace de-a recidiva.

- Ești nebună, dragă! îi spunea el. Așa cum faci tu, în curând vom ajunge noi înșine la cerșetorie!

„În curând!" Mai întâi, puțin îi păsa de asta, și apoi, nici nu era adevărat. Ea știa că, dând de zece ori mai mult decât se dădea săracilor într-o iarnă grea, bărbatu-său ar fi rămas aproape același om, putred de bogat.

Pe la sfârșitul iernii, adică atunci când mizeria era în toiul ei, Minca se hotărî să câștige prin propria-i muncă ceea ce voia să dea nevoiașilor și, astfel, o vedem luând voinicește cârma celor trei stabilimente - cârciuma, băcănia, locanda - venind cea dintâi și plecând cea din urmă. Era tocmai în epoca în care Sima își relua alergăturile, afacerile lui în oraș. El o lăsă să facă ce vrea, o observă de aproape și, descoperindu-i netăgăduitele calități de stăpână pricepută, dădu ordin ca toată lumea să i se supună.

Aceasta fu o consternare pentru întregul personal, chiar și pentru tejghetar. Nici o plată nu se mai făcea decât în mâinile ei; nici o comandă de mărfuri, ori vreo altă inițiativă, decât sub supravegherea ei.

Și fața lucrurilor se schimbă brusc.

Profitând de calmul afacerilor, ea procedă la o primenire generală a localurilor, ba chiar și la unele schimbări, îmbunătățiri.

Zugravi și vopsitori lucrau pe capete. Meșteri zidari spărgeau un perete care despărțea restaurantul de-o cameră-magazie și făceau din aceasta din urmă o frumoasă „sală de aperitive", pentru o lume mai curățică. Bucătăria trebui să îmbrace o haină ceva mai orășenească. În curte, și comunicând cu birtul, șase mândre chioșcuri se aliniară de-a lungul unui zid, care fu acoperit cu panouri decorative inspirate de Bachus și invitând lumea la petrecere.

Nu se mai văzuse niciodată asemenea transformări „la Sima„, unde mucegaiul era culoarea permanentă a zidurilor. Vecini, trecători, gură-cască, priveau înlemniți. Și până în centrul orașului se duse vestea că, două femei frumoase, dintre care, una, stăpâna însăși, luaseră direcția cârciumei „Sima Caramfil“ și-o umpleau de-o jovialitate încă necunoscută.

Jovialitatea unei crâșmărese, din România de altădată, era în raport direct cu bunul mers al crâșmei și în raport invers cu interesele conjugale ale soțului. Dar, asta atârna mult de frumusețea ori urâțenia unei astfel de stăpâne, căci, spune cântecul popular:

Vinu-i bun, ocaua-i mare, Crâșmărița-i slută tare: Beau flăcăii de-a călare! Vinu-i rău, ocaua-i mică, Crâșmărița-i frumușică: Beau flăcăii de se strică!

Așa era altădată: simplu și tare. La Sima, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel.

Jovialitatea celor două femei n-avea nici o țintă. Ea năștea din adânca lor nevoie de-a uita un pustiu, care le strivea. „Flăcăii" puteau să bea ori să nu bea. Sima putea să fie mulțumit ori să nu fie. De astea, lor puțin le păsa. Între ele și cârciumă nu exista nici un raport. Crâșma era un mijloc care le îngăduia să suporte golul existenței lor.

În trebuința ei firească de-a ajuta pe cei mai slabi decât dânsa și simțindu-se acum în măsură de-a o face pe scară întinsă, ea luptase toată iarna să-l uite pe Mincu și să-l câștige pe bărbatu-său la o cauză mistică, la generoasa sa viziune a vieții. Ea îl vedea pe Sima în locul lui Mândrescu, stăpânul luncii și idolul țăranilor, pe care îi restabilea în toate drepturile lor. Cu prăvăliile din Brăila, el ar putea să facă fericirea întregii populații nevoiașe, luând-o ca asociată. Ea nu vedea în toate astea nimic imposibil.

- Mulțumindu-te numai cu a suta parte din câștigurile tale de azi, și încă ai avea de ce să te socotești om bogat, fără să te mai trudești opt luni din douăsprezece, așa cum faci acuma, ca să nu te alegi decât cu o avere care, la urma urmei, nu-ți folosește la nimic. Pe când, dacă m-ai asculta, o lume întreagă te-ar blagoslovi, într-o zi!

Sima era departe de un asemenea gând, ca cerul de pământ, dar, șiret, el se închise într-o tăcere meditativă, care înșelă pe biata femeie și-i îngădui să călărească și mai tare pe dulcile ei iluzii.

Ea se crezu victorioasă. Efect imediat: nenorocita se simți îndrăgostită de bărbatul ei; nu-l mai vedea nici așa de „pocit", nici prea avar. Acesta nu aprecie peste măsură fericirea pe care atâta o visase, capul lui fiind în întregime la averea-i amenințată.

Minca îndoi dovezile de dragoste, iubindu-l cu sinceritate, până în ziua când, zăvoarele de siguranță, aplicate împotriva ei depozitului de mărfuri, îi deschiseră brusc ochii asupra gravei neînțelegeri, a cărei victimă ea era. Abia atunci își dădu seama de puținul loc pe care tinerețea, frumusețea, patima ei ocupau în inima lui Sima.

„Dragostea lui pentru mine nu trece dincolo de băierile pungii", își zise ea. Și, aruncându-se în brațele Caterinei, strigă:

-Iată ce înseamnă să n-ai bărbat pe măsură!

*

În ziua de Întâi Mai se bea, altădată, multe pahare cu pelin. Și se pretindea că ai sărbătorit bine sosirea primăverii, numai după ce ai trecut de al patruzecilea pahar, dar vitejia asta nu era la îndemâna fiecăruia.

Se găsiră, totuși, mulți tineri care, în ajunul acestei zile, să spună mândrei crâșmărese:

- Țață Mincă! Dacă dobor mâine „patruzeci de pahare", fără să ajung sub masă, mă lași să-ți sărut mâinile?

Multă viață aveau mâinile ei și mult mai plăceau! Nu că ar fi fost cine știe ce frumoase, dar atât de elocvente, în tot ce voiau să spună și chiar atunci când nu spuneau nimic! Prin mâinile-i, mai mult decât prin tot restul persoanei sale, răspândea dânsa în juru-i văpaia generoasei ei tinereți. Jocul lor îndemânatec, de-o varietate infinită, glăsuia mai cu înțeles decât gura, care, din teamă de-a spune prea mult, reducea expresiile la minimum de pricepere.

Mincăi, copil, îi plăcea să cugete în gura mare, tot ce vedea și simțea. Dar tată-său, om ursuz, nu scăpa nici un prilej de-a o plesni peste gură cu dosul mâinii lui noduroase. Chiar în zi de Paști ori de Crăciun, când tot creștinul datorește mai multă bunătate aproapelui său, moș Alexe nu ierta cea mai neînsemnată vioiciune de limbaj. Pentru un nimic, fie nevestei ori copiilor, o lovitură cu dosul palmei le umplea gura de sânge. El nu însoțea această violență de nici un fel de explicație.

Astfel terorizată, Minca luă, din copilărie, obiceiul de a-și schilodi vorbirea, ridicându-i tot ce putea să aibă mai cald, mai personal, mai pasionant. Dar bogata ei fire nu admise această castrare. Și, nesecată în mijloacele-i de-a se afirma, ea tăbărî, tumultuoasă, peste brațele și mâinile copilei, înzestrându-le, înzecit, cu culoarea, finețea, violența chiar, pe care o brutalitate nelegiuită le suprimase din orice manifestație verbală. Mincuța deveni o drăgălașă semi-mută, pe care toată lumea o înțelegea de minune, îndată ce un cuvânt, o exclamație, o expresie a ochilor și uneori un nimic al feței erau însoțite de cea mai mică mișcare a brațelor, a mâinilor ori degetelor ei.

Țața Minca avea nenumărate feluri de-a rosti același sentiment. Ca să le rostească pe toate, cu alte cuvinte, ca să facă să trăiască întreaga ei personalitate, mijloacele sale nu aveau margine, căci ele se reînnoiau în permanență, cu ajutorul improvizației. Existau, totuși, unele cari deveniseră clasice și care nu reveneau în convorbire decât prin surpriză.

Ca să comande unui interlocutor o tăcere dureroasă pentru amândoi, ea se oprea brusc din vorbă, își punea fața în profil și ridica cu violență mâna, ca și cum ar fi fost luată de vânt, ca s-o lase pe loc să cadă domol, ca un fulg. Aflându-se în picioare, brațul cădea de-a lungul corpului, drept, greoi. Stând la o masă, mâna-i se depunea pe aceasta și părea că moare.

O veste bucuroasă, care o privea intim, ea o primea coborând pleoapele, mușcând un zâmbet fățiș și deschizând larg brațele, pentru ca apoi să-și înlănțuiască proprii săi umeri, într-o singură strânsoare. Ținându-se astfel, mult timp degetele ei frământau stofa, cum face o pisică cu ghearele. Uneori mai adăuga o ușoară legănare a bustului.

O uimire pătimașă o făcea să-și încline capul spre spate și să deschidă mari, ochii ei albaștri cu lungi gene castanii, pe când gura-i făcea pe supărata, iar mâinile i se reuneau ca pentru rugăciune, dar dând pumnului o mișcare oscilatoare de piesă mecanică, ce se înșurubează și se deșurubează.

Într-o discuție, că ar fi fost aprinsă ori liniștită, jocul primelor ei instrumente de expresie preceda totdeauna cuvântul, îl amplifica tot timpul, ca să-l suprime apoi și să caracterizeze el singur nuanțele.

Toate acestea erau firești, instinctive.

Prietenii și intimii țaței Minca se obișnuiseră, altfel, să nu mai dea atenție la ce rosteau buzele ei, ci urmăreau din ochi mâinile, pe cari toți le iubiră cu gingășie ori cu patimă.

Numai Sima, sărmanul, nu vedea nimic.

Sărbătoarea lui Întâi Mai începu odată cu zorile, cari se revărsată cu o văpaie palidă, ca să se încingă din clipă în clipă și să expire sub un val de lumină orbitoare.

Când se crăpă de ziuă, Minca și Caterina plecară de-acasă, amândouă în fuste roșii și camizoane albe cu largi dantele scrobite. În picioare, pantofi brodați. Iar capetele, strânse în tulpane roșii, ca fustele.

Ținându-se de mână, ca două școlărițe, ele se duseră să respire aerul curat al dimineții pe Bulevardul Carol, lungind plimbarea, până ajunseră deasupra Dunării, pe care o salutară: „La revedere, în sălciile tale, azi după-prânz!"

Apoi, se întoarseră să deschidă prăvălia. Zamfir apăru și el, somnoros. Țața Minca îl trimise, pe loc, să scoată din beci un litru de pelin „de la no. 6„, îl făcu să aprindă mangalul și-l trimise apoi să aducă de la măcelăria vecină o jumătate kilo de fleici „prima“.

- Spune că e pentru mine! îi strigă ea din pragul crâșmei.

Și brațu-i drept, completând strigătul, descrise în aer un zigzag molatic, care ar fi putut glăsui cam astfel: „Atâta pagubă, dacă măcelarul o să înțeleagă despre ce e vorba și-o să mă judece aspru"!

Într-adevăr, chiar așa se întâmplase:

- Nenea Lache - zise Zamfir, venind într-un suflet - a ridicat mâinile la cer și a răcnit: „Aoleo! Țața Minca a luat-o de-acuma cu întâi Mai? O s-o facă lată"!

- Da, Zamfirică! confirmă ea, melancolică. O s-o facem lată, azi. Vom trece chiar Dunărea, după-prânz, ca să mâncăm miel fript sub sălcii și să ne răzbunăm de toată asprimea iernii.

Fleicile se frigeau și umpleau văzduhul cu mirosul lor, capabil să scoale și pe morți din groapă. Minca le servi, fierbinți, pe două funduri de lemn. Cele două femei, mâncând în picioare, ca flăcăii, făcură din ele o înghițitură, mai ales că erau ajutate de Zamfir și de Tudorel.

Pe la al șaselea păhărel, pe care întârziau să-l bea, gânditoare, Sima năvăli în cârciumă, grăbit, preocupat de afacerile lui.

- Ascultă, Simică! îi strigă nevasta lui. Te previu: astăzi o s-o facem lată!

- Cine o s-o facă lată? mormăi el, scotocind într-un sertar.

- Nu știu nimic... Atâta îți spun: e Întâi Mai, s-a dus iarna!

- Bine, Mincuțo... Distrează-te... Nu am nimic împotrivă.

Și dispăru, fără măcar să ciocnească un pahar cu ele. Minca îl urmări cu privirea, murmurând:

- Și chiar dacă ai avea ceva împotrivă, sărmanul de tine, asta tot n-ar șterge, ce ți-e scris pe frunte! Ea umplu din nou paharele, ciocni cu Caterina și zise, întristată: Vivat Întâi Mai, mătușică! Cu ăsta, suntem la „al șaptelea"!

Caterina o văzu galeșă și o apostrofă:

- Ia nu-ți mai strica inima, tocmai azi!

- Sunt departe de-a face o asemenea gogomănie! Dar, oricum, e trist să nu ai bărbat pe măsură!

Pe la zece, crâșma era plină de lumea cea mai cheflie cu putință. Băieții nu mai puteau să-și taie drum. Carafele, sticlele, ulcelele, paharele, „gustările la furculiță" călătoreau pe deasupra capetelor, trecând din mână în mână, la ducere și la întoarcere, între tejghea și consumatori.

În picioare, la tejghea, țața Minca își dăruia viața din plin, mai sclipitoare de tinerețe ca niciodată. Către ea se înălțau toate urările. De la ea, fiecare aștepta un cuvințel, care să fie numai pentru dânsul. Și ea știa să aibă pentru fiecare „o vorbuliță dulce de Întâi Mai".

Toată ființa ei era încordată spre această mulțime, aprinsă de-o viață nemărginită. Ochii ei, ca două faruri, inspectau toate fețele. Nimic nu-i scăpa. Acolo unde vocea nu mai putea fi auzită, ea se înțelegea prin semne, cari spuneau, totdeauna, mai mult decât vorba. Uneori, ea surprindea într-un colț, departe, doi mahmuri cari, întorcându-și buzunarele pe dos, constatau cu amărăciune că nu-și mai puteau plăti un „ultim litru" și se mulțumeau să se îmbrățișeze, răcnind: „Frate! Frate!" Asta era tot ce mai putea să rostească. Și , deodată, se pomeneau cu „un litru din partea țaței Minca".

Cei ce se vedeau astfel „cinstiți„, se ridicau în vârful picioarelor, o priveau cu ochi de nebun, o chemau disperați să-i spună mulțumirea lor și, la urmă, învinși de zgomot, muți de bucurie, dădeau scumpei lor țața Minca o supremă dovadă de iubire, cârpindu-și fiecare câte-o pereche de palme țepene. Ea îi mustra de departe, înclinând capul pe un umăr și încrucișându-și mâinile pe piept: „Nu-i frumos ce faceți“!

În „sala de gustări", de curând creată, intimii casei beau în surdină, așteptând pe Sima. Acesta sosi pe la unsprezece și rămase prostit în fața mulțimii, care-i închidea trecerea. Cu un ochi rece, disprețuitor, Minca îl privi îndelung, cum se lupta cu o ridiculă neputință să-și deschidă drum în masa de corpuri înghesuite. Deodată, prinsă de dezgust, ea țipă cu o voce care domină zgomotul.

-Faceți loc bărbatului meu! Lăsați să treacă bărbatul meu!

O liniște bruscă. Toate privirile se îndreptară spre intrare, de unde o cărare îngustă se deschidea printre oameni, se lungea ca o tranșee dinaintea unui pitic înfofolit, care saluta, confuz, în dreapta și în stânga. Minca se aplecase pe deasupra tejghelei, ca să-și vadă bărbatul strecurându-se ca un șoarece în fundul unui șanț.

Atunci, un hohot de râs bărbătesc izbucni. Apoi, zece. Apoi, toată crâșma o porni pe râs. Minca părăsi tejgheaua și se duse la sindrofie, lângă bărbatu-său.

Se aflau acolo vreo duzină de prieteni, toți foarte avansați în cele „patruzeci de pahare" reglementare și devorând felii de uger de vacă și „fudulii" de berbec. Printre ei, Mincu, pe care iubita lui îl invitase la această sărbătoare. Sima nu-l cunoștea, nici ceilalți.

Foștii amanți se revedeau pentru întâia oară, după noaptea agitată de la Japșa Roșie. Ei își strânseră mâinile, vădit mișcați, apoi Mincu luă loc între soțul ei și Caterina, al cărui prieten, un pescar, era și el prezent.

Mincu slăbise. Fața lui purta urmele unei suferinți, care era departe de-a lua sfârșit. Aceasta îndulcea uniformitatea banală a trăsăturilor lui, înnobilându-i-le. Aerul lui stângaci, în mijlocul acestor orășeni, stinghereala provocată de hainele-i bățoase pe cari nu le îmbrăca decât la Paști și la Crăciun, turburarea ce-o manifesta, de îndată ce cineva îi vorbea, făceau din el un băiat cuminte, delicat, tăcut, cum Minca nu-l văzuse niciodată. Ea se simți pătrunsă în inimă, nu mai putu sta la locul ei și veni să se așeze lângă el. Mincu roti niște ochi înspăimântați, cari o ațâțară și mai tare. Ea uită tot, îl înlănțui de gât și-l sărută pe obraz.

Sima nu văzu nimic. El se aprinsese într-o discuție cu un prieten. Ceilalți meseni nu fură decât pe jumătate mirați. Caterina își încurajă prietena, învăluind-o într-o ocheadă exaltată. La rându-i, își sărută pescarul, un vlăjgan ale cărui năzdrăvănii și snoave pescărești făceau să râdă toată lumea.

Mincu era furios. În ciuda lui, el nu știa să facă altceva decât să-și chinuiască vârfurile mustăților, pe când sângele ii năvălea sub piele. Voi să plece. Minca îl reținu de pulpana hainei, tot ciupindu-l, fără nici o teamă. Comedia asta amuză pe toți chefliii, căci nu era unul care să nu simpatizeze cu soarta Mincăi.

Se mâncă și se bău țeapăn. Urcioarele cu pelin și fleicile erau zvântate, de îndată ce soseau pe masă. Altele le luau locul.

Pe la prânz, toți erau beți, dar Sima mai mult decât toți. Îți era milă să-l vezi. Și nimeni n-a știut vreodată, dacă fu din milă ori din altă pricină, că Minca, ducându-se într-un colț al camerei, chemă pe bărbatu-său să vie la dânsa. El se supuse. Fiecare crezu să avea să asiste la o paradă de dragoste conjugală, îmbrățișări, dezmierdări glumețe.

Deloc! Ea aruncă un braț pe după gâtul soțului ei și îl strânse lipit de dânsa -când se putea vedea că, bietul om, de-abia îi ajungea cu capul la umăr. În același timp, strigă, sugrumată:

- Ia uitați-vă, prieteni: ăsta e bărbatul meu!

Și pe când adăuga, „tata mi l-a dat", ea îi puse o piedică, aruncându-l cu fața la pământ, ca pe-o scândură. Apoi, se aruncă asupra lui și-i pălmui dindărătul, repetând:

- Ăsta e bărbatul meu! Ăsta e bărbatul meu!

Toată lumea fugi înspăimântată.

După câteva minute, Minca și Caterina, însoțite de Zamfir și de Tudorel ieșeau pe poarta din curte. Femeile purtau pe umeri niște scurteici verzi.

Grupul luă drumul spre port, într-un pas grăbit.

La vadul pescăriilor, totul era pregătit pentru o veselă plimbare printre sălciile Dunării. O lotcă, subțire ca o suveică, aparținând prietenului Caterinei, era plină cu mezeluri, vin și rachiu. Mincu nu venise încă, și Minca începea să se neliniștească. Dar el nu întârzie să sosească voios. Lotca o luă la vale, cuviincioasă. Femeile se cocolișeră una într-alta, acoperite cu o velință, nu atât fiindcă era cam răcoare, ci mai mult ca să nu le vadă lumea de pe mal. Băieții se jucau cu mâinile în apă.

Lotca asta nu era singura care trecea Dunărea. O mulțime de alte bărci brăzdau întinderea lucioasă a fluviului, unele având cu ele chiar și lăutari. Cele mai multe păreau să n-aibă nici o țintă, se lăsau duse în voia curentului, fericite de blânda căldură a soarelui și, parcă, temându-se de-a se înfunda într-un desiș, care de-abia ieșise din iarnă.

Apele fiind mari, Dunărea își dublase lărgimea, ceea ce îngăduia multor bărci să se sustragă curentului și să hoinărească de-a lungul pletoaselor sălcii împodobite cu muguri pufoși, pe cari razele piezișe ale soarelui îi transformau în ciorchini de chihlimbar. Astfel, grupuri de bărci, câte trei și patru, se învârteau în loc, prăjindu-se la soare, iar veselii lor ocupanți beau în sunetele viorii și ale țambalului. Uneori, cântece duioase de femei îndrăgostite răsunau limpede pe luciul scânteietor al apei. Se auzeau schimburi de urări, râsete, ocări glumețe și strigăte de spaimă.

Lotca noastră le ascultă mult timp, tăcută, apoi își îndreptă prora spre malul celălalt și dispăru ca un țipar. Înainte ca brațul Corotișcei s-o înghită, femeile ridicară capetele și contemplară în zarea argintie pădurea de catarge și orașul cocoțat în soare.

Mincu cânta de mare jale. Minca îl învălui cu o privire galeșă și cugetă: „De ce te-am sacrificat?"

La Corotișca, Matei, prietenul Caterinei, avea coliba lui de pescar.

Era un om care iubea singurătatea, greaua lui meserie și independența. Ținea, mai mult ca la orice, la mica lui gospodărie de om burlac, încredințat că rareori o femeie îți dă un cămin. Nici nu prea umbla după femei, deși îi plăceau și era făcut pentru dragoste.

Dacă-i plăcuse, pe loc, Caterina și ea îl îndrăgise la fel, asta se datora mai mult potrivirii lor de caracter, amândoi iubind același fel de viață. Ei nu se vedeau decât arareori, dar asta era cu atât mai conform gustului lor comun de totală libenate.

De îndată ce sosiră, pescarul încinse un foc îndrăcit, spânzură deasupra ceaunul de mămăligă, apoi spintecă un crap de zece kilograme și-l înfipse în proțap. Într-un alt ceaun, el pregăti un borș de cegă, pescăresc. Mincu îi dădea ajutor. Matei ordonase femeilor să nu se amestece, „unde nu le fierbe oala", căci s-ar corci mâncarea.

Ele fură mulțumite. Această gospodărie de burlac, pe care Caterina o vedea pentru întâia oară, nu redeștepta nici un fel de amintire în sufletul tinerei cusutorese, pe când Mincăi, ea îi împrospăta zilele trăite la Japșa Roșie. Aceeași fire neîndurată, care obliga pe om să fie mereu cu ochii în patru. Aproape aceeași viață grea. Și totul era simplu, sănătos.

Patru pescari, tovarășii lui Matei, roboteau pe lângă colibă. Obiecte casnice și instrumente de pescuit erau răspândite peste tot, spânzurate prin sălcii, vârâte în scorburi ori protejate dedesubtul vreunei lotci vechi, răsturnate. Se putea vedea chiar și rufărie întinsă la uscat și a cărei înfățișare n-avea nimic seducător.

Acest post de pescari, pierdut în pădurea de sălcii, ținu celor două femei un limbaj viril, care le vărsă multă liniște în suflet. E drept că sălbăticia locului, asprimea vieții de pescar, le cam înfiora, dar ele își dădeau cu atât mai mult seama, cât de nepotrivită firii lor era existența pe care o aveau la Sima, unde nu recoltau decât o nervozitate permanentă, un profund dezgust de viață.

Minca, mai ales, văzu limpede prăpastia care o despărțea de Sima și de întreprinderile lui. Ea nu se simțea făcută nici pentru un om așa de puțin bărbat, nici pentru a colabora la niște afaceri, al căror scop -îmbogățirea pentru îmbogățire - i se părea smintit.

Aci, tot lucrul își avea valoarea lui, de la colibă, până la acea lingură de lemn, știrbă, pe care Matei, în lipsa uneia mai bune, și-o rezervase. Nimic nu era de prisos. Și , desigur, dacă ai fi percheziționat acești cinci pescari, n-ai fi găsit la ei atât cât le-ar trebui ca să trăiască o lună, fără să muncească. Erau ei, din cauza asta, mai puțin demni de stimă și mai puțin fericiți decât Sima, care poseda o ladă de fier plină cu aur?

Dar, vai, Minca știa că, afară de Caterina, nimeni nu gândea ca ea.

Acel mare ospăț, servit la patru ceasuri după-amiază, fu un adevărat prânz pescăresc. Tovarășii lui Matei luară și ei parte. Împreună cu băieții, erau zece guri. Cu toții așezați turcește pe o țoală întinsă la pământ, bucatele fură savurate, timp de două ceasuri și nu lăsară alte rămășițe, decât doar ca să satisfacă pofta celor doi câini ciobănești, cari priveau la meseni cu atâta cumințenie. Delicatesele și băuturile aduse din oraș se topiră și ele în mijlocul unei veselii cumpătate.

La sfârșit, Zamfir și Tudorel o șterseră în pădure. Cei patru pescari se întoarseră la treburile lor. Minca și Caterina urmau să fie, în puțin timp, reconduse acasă.

În așteptarea momentului despărțirii, cele două perechi petrecură o jumătate de ceas într-un luminiș de sălcii, tolăniți pe iarbă. Femeile se culcaseră cu capul pe genunchii amanților lor, iar aceștia le „căutau în cap".

Și cine știe dacă felul acesta de dezmierdare, pur oriental, nu e într-adevăr o căutare în cap! Mai ales, în capul femeii, care știe atâtea să ascundă! Se prea poate ca, la origină, amanții să fi început prin a-și căuta pe cap, adică în păr, fel de fel de gângănii. Dar, cu timpul, serviciul acesta, pe care ei și-l făceau reciproc, a trebuit să dea, prin surpriză, cu totul alte rezultate.

Căci, tot întorcând un căpșor pe o parte și pe alta, tot privindu-l în ochi și comunicându-i căldura pulpelor și fiorul degetelor tale, multe limbi au trebuit să se dezlege, sau, în orice caz, multe taine au putut fi pătrunse, datorită numai acestui simț al pipăitului, care, poate, e cel dintâi cu care larva umană a luat formă de ființă.

Oricum, poporul, care de obicei simte just, nu ne spune mare lucru asupra acestei dezmierdări, care cântă:

Pe genunchi îi stă culcată Că-i de el amorezată. ............................... Și Gheorghiță-i cată-n cap. Lasă-i cate, nu-i păcat. Că-i de ea amorezat.