CAPITOLUL III

Am avut mult de furcă cu eroina noastră. Brown dorea să fie urâtă. Cea mai mare ambiţie în viaţă a lui Brown e să fie original, iar metoda sa de a deveni original este să ia ceea ce nu este original şi să facă invers. Dacă lui Brown i s-ar da o planetă a sa proprie ca să facă ce vrea cu ea, el ar numi ziua – noapte şi vara – iarnă. I-ar face pe toţi bărbaţii şi femeile sale să meargă în mâini şi să-şi dea mâna cu picioarele; copacii săi ar creşte cu rădăcinile în aer, iar cocoşul bătrân ar trebui să facă toate ouăle, în timp ce găina ar sta pe gard şi ar face cucurigu. Apoi s-ar da cu un pas înapoi şi ar spune:

— Vedeţi ce lume originală am creat; e în întregime ideea mea proprie!

Există mulţi alţii pe lângă Brown a căror noţiune de originalitate ar fi exact la fel.

Cunosc o fetiţă, descendenta unei lungi serii de politicieni. Instinctul ereditar este atât de puternic dezvoltat la ea încât este aproape incapabilă să gândească singură. De aceea o copiază în totul pe sora ei mai mare, care o ia cu totul pe urmele mamei. Dacă sora ei serveşte două porţii de budincă de orez la cină, atunci ia şi ea două porţii de budincă de orez. Dacă sora ei nu este flămândă şi nu doreşte să ia de loc cina, atunci merge şi ea la culcare fără să mănânce.

Această lipsă de caracter a copilului o îngrijorează pe mama sa, oare nu este o admiratoare a virtuţilor politice şi care, într-o seară, luând-o pe cea mică în poală, i-a vorbit serios:

— Încearcă să gândeşti tu însăţi, a spus ea. Nu fă întotdeauna exact ce face Jessie, căci e o prostie. Din când în când ai şi tu o idee proprie. Fii cât de cât originală. Copilul a promis că va încerca şi a mers la culcare gânditoare.

În dimineaţa următoare, la micul dejun, s-a pus pe masă o farfurie cu peşte afumat şi una cu rinichi, una lângă alta. Ei bine, fetiţa se dădea în vânt după peşte afumat şi preferinţa ei aproape că echivala cu o pasiune, în timp ce nu putea suferi rinichii mai mult decât praful de puşcă. Era singurul subiect asupra căruia într-adevăr avea o opinie.

— Un rinichi sau un peşte afumat pentru tine, Jessie? Întrebă mama, adresându-se întâi copilului mai mare.

Jessie a, ezitat o clipă, în timp ce sora ei stătea privind-o cu un suspans ce se transforma în agonie.

— Peşte afumat, te rog, mămico, răspunse Jessie în cele din urmă, iar copilul mai mic întoarse capul într-o parte pentru a-şi ascunde lacrimile.

— Tu mănânci un peşte afumat, desigur, Trixy, spuse mama, care nu observase nimic.

— Nu, mulţumesc, mămico, spuse mica eroină, înăbuşindu-şi un suspin şi vorbind cu o voce seacă şi tremurătoare. O, să mănânc un rinichi.

— Dar credeam că nu poţi suferi rinichii, exclamă mama, surprinsă.

— Nu, mamă, nu-mi plac.

— Şi-ţi place aşa de mult peştele afumat!

— Da, mamă.

— Ei bine, atunci, pentru Dumnezeu, de ce nu mănânci unul?!

— Fiindcă Jessie vrea unul şi tu mi-ai spus să fiu originală.

Şi aici, biata micuţă, reflectând asupra preţului pe care urma să-l plătească pentru originalitatea ei, izbucni în lacrimi.

Noi ceilalţi trei am refuzat să ne sacrificăm pe altarul originalităţii lui Brown. Ne-am hotărât să ne mulţumim cu obişnuita fată frumoasă.

— Să fie bună, sau rea? Întreabă Brown.

— Rea, răspunse MacShaughnassy emfatic. Ce spui, Jephson?

— Ei, replică Jephson, scoţându-şi pipa din gură şi vorbind eu acel ton melancolic şi mângâietor pe care nu-l schimba niciodată, fie că spunea o glumă despre o nuntă, fie o anecdotă legată de o înmormântare, nu chiar rea. Rea, dar cu instincte bune şi instinctele bune ţinute bine sub control.

— Mă întreb, murmură MacShaughnassy gânditor, de ce oamenii răi sunt mult mai interesanţi decât cei buni?

— Nu cred că motivul e foarte greu de găsit, răspunse Jephson. Este mai multă nesiguranţă, legată de ei. Te ţin mai mult în alertă. Este ca şi deosebirea dintre a călări o mârţoagă bine dresată, oare merge cuminte şi un tânăr mânz plin de viaţă cu idei proprii. Cu unul călăreşti confortabil, dar celălalt îţi asigură mai mult exerciţiu. Dacă porneşti cu o femeie bună din toate punctele de vedere ca eroină, renunţi la poveste încă din primul capitol. Toată lumea ştie precis cum se va comporta în orice combinaţie imaginabilă de împrejurări în care aş putea-o plasa. Cu fiecare ocazie ea va face acelaşi lucru, adică lucrul care trebuie.

Cu o eroină rea, pe de altă parte, nu poţi fi niciodată sigur ce se va întâmplă. Din cele cincizeci de feluri de comportament ce i se oferă, ea l-ar putea alege pe cel corect, sau ar putea lua unul din cele patruzeci şi nouă greşite, iar tu o urmăreşti cu multă curiozitate ea să vezi care va fi.

— Dar există cu siguranţă o mulţime de eroine bune oare sunt interesante, am spus eu.

— Din când în când, atunci când fac ceva rău, răspunse Jephson. O eroină permanent imposibilă este la fel de enervantă cum trebuie să fi fost Socrate pentru Xantipa, sau cum este băiatul model la şcoală pentru toţi ceilalţi băieţi. Luaţi obişnuita eroină din romanul de dragoste al secolului al XVIII-lea. Ea nu-şi întâlneşte niciodată iubitul decât pentru a-i spune că nu poate să fie a lui şi, în general, plânge constant pe toată durata întâlnirii. Nu uită niciodată să pălească la vederea sângelui, sau să leşine în braţele lui în momentul cel mai nepotrivit cu putinţă. Ea este hotărâtă să nu se căsătorească niciodată fără consimţământul tatălui ei şi este în egală măsură hotărâtă să nu se mărite cu nimeni altcineva decât cu acea persoană despre care crede că nu va vrea niciodată să se însoare cu ea. Ea este, o tânără minunată şi aproape la fel de neinteresantă ca o celebritate acasă.

— Ei, dar tu nu vorbeşti acum despre femei bune, am observat eu. Vorbeşti despre ideea prostească a cuiva despre o femeie bună.

— Admit aceasta întru totul, replică Jephson. Şi încă nu sunt pregătit să spun ce este o femeie bună. Consider subiectul prea profund şi complicat de judecat pentru o simplă fiinţă omenească. Dar eu vorbesc despre femeile care se conformau ideii larg răspândite de bunătate feciorelnică din epoca în care aceste cărţi au fost scrise. Trebuie să vă, amintiţi că bunătatea nu este o calitate cunoscută. Diferă de la epocă la epocă, de la localitate la localitate şi, în general vorbind, „persoanele stupide” despre care vorbeşti sunt cu adevărat răspunzătoare de standardele ei schimbătoare. În Japonia, o fată „bună” este o fată care-şi vinde onoarea pentru a oferi mici extravaganţe părinţilor ei în vârstă. În anumite insule ospitaliere din ţinuturile calde o „bună” soţie este gata să facă lucruri pe care noi le-am considera cu totul lipsite de sens, pentru a-l face, pe oaspetele soţului să se simtă ca acasă. În epoca ebraică antică, Jael a fost socotită o femeie bună pentru că a omorât un bărbat care dormea, iar Sarai nu era în nici un pericol de a-şi pierde stima în mica ei lume când l-a pornit pe Hagar împotriva lui Abraham. În Anglia secolului al XVIII-lea, stupiditatea supranaturală şi prostia ajunsă la un grad ce trebuie să fi fost greu de atins erau considerate a fi virtuţi feminine şi într-adevăr au rămas încă aşa, iar autorii, care sunt întotdeauna printre cei mai servili adepţi ai opiniei publice, şi-au modelat marionetele lor în conformitate cu acest lucru. În zilele noastre, vizitarea cartierelor sărace în scopuri caritabile este virtutea cea mai apreciată şi astfel toate eroinele noastre cele mai bune merg să viziteze mahalalele şi sunt „bune faţă de cei săraci”.

— Cât de folositori sunt săracii, remarcă MacShaughnassy cam brusc, punându-şi picioarele pe marginea căminului într-un unghi care ne-a făcut să ne îndreptăm atenţia asupra lui cu un interes plin de speranţă. Nu cred că noi cei care mâzgălim hârtia ne dăm vreodată pe deplin seama cât datorăm „săracilor”. Unde s-ar duce eroinele noastre angelice şi eroii noştri cu suflete prea nobile dacă nu ar fi „săracii”? Vrem să arătăm că scumpa de fată este la fel de bună cum este de frumoasă. Ce facem? Îi punem pe braţ un coş plin de pui fripţi şi sticle cu vin, îi aranjăm o pălărioară de soare pe cap şi o trimitem printre săraci. Cum dovedim că eroul nostru, aparent doar un neisprăvit, este de fapt un tânăr cu inimă nobilă? Ei bine, explicând că este bun cu săracii.

Ei sunt la fel de folositori în viaţa reală ca şi în lumea cărţilor. Ce consolare are comerciantul când actorul care câştigă 80 de lire pe săptămână11 nu-şi poate plăti datoriile? Lecturarea în revistele de teatru a unor descrieri pline de sentimentalism a generozităţii invariabile faţă de cei săraci a nepreţuitului individ. Ce linişteşte mica dar iritanta voce a conştiinţei când am îndeplinit cu succes încă vreo mare faptă eroică de excrocherie? Faptul că cei nobili se hotărăsc să dea 10% din profiturile nete celor săraci.

Ce face un om când se vede îmbătrânind şi admite că a venit vremea să se gândească serios cum să-şi asigure o poziţie cât mai bună pe lumea cealaltă? Păi, el devine dintr-o dată bun faţă de cei săraci. Dacă cei săraci nu ar fi aici pentru ca el să poată fi bun, ce ar mai putea face el? Ar fi, pur şi simplu, incapabil să se mai îndrepte. Este o mare mângâiere să te gândeşti că săracii vor fi întotdeauna alături de noi. Ei sunt scara pe care urcăm în cer.

Câteva clipe a fost tăcere, timp în care MacShaughnassy pufăi viguros, chiar aproape cu sălbăticie, din pipă, după care Brown spuse:

— Vă pot spune o întâmplare destul de ciudată, care se potriveşte foarte bine cu subiectul. Un văr de-al meu era misit de bunuri imobile într-un orăşel de ţară şi printre casele de pe lista sa era un conac vechi şi frumos care rămăsese nelocuit mai mulţi ani. Ajunsese la disperare crezând că nu-l va mai putea vinde vreodată, când, într-o zi, o doamnă în vârstă, îmbrăcată cu haine foarte scumpe, veni cu maşina la biroul lui şi-l întrebă în legătură cu acesta. Ea a spus că dăduse peste conac din întâmplare, în timp ce călătorea prin acea parte a ţării toamna trecută şi fusese mult impresionată de frumuseţea şi pitorescul lui. Adăugă apoi că era în căutarea unui loc liniştit unde s-ar putea stabili ca să-şi petreacă în tihnă restul zilelor şi credea că acel loc ar putea fi chiar ceea ce dorea.

Vărul meu, încântat de şansa găsirii unui cumpărător, o conduse imediat la proprietate, care era cam la 8 mile distanţă de oraş, parcurgând drumul împreună. Vărul meu s-a dezlănţuit cu multă elocvenţă, dezvoltând subiectul avantajelor conacului.

S-a oprit asupra liniştii şi izolării lui, apropierii, dar nu prea mare, de biserică şi a distanţei convenabile de sat.

Totul indica un deznodământ satisfăcător al afacerii. Doamna era fermecată de aşezare şi împrejurimi şi încântată de casă şi de parc. Considera preţul acceptabil.

— Şi acum, domnule Brown, spuse ea, în timp ce stăteau lângă poarta conacului, spuneţi-mi, ce fel de săraci aveţi în preajmă?

— Săraci? Răspunse vărul meu, nu sunt săraci.

— Nu sunt săraci? Exclamă doamna. Nu sunt oameni săraci în sat sau pe undeva prin apropiere?

— Nu veţi găsi un singur sărac pe o rază de 5 mile de proprietate, replică el mândru. Vedeţi, stimată doamnă, acesta este un comitat puţin populat şi foarte prosper: în special acest district. Nu există o familie în el care să nu fie, vorbind comparativ cu alte locuri, înfloritoare.

— Îmi pare rău să aud asta, spuse doamna cu o voce dezamăgită. Locul mi s-ar fi potrivit de minune, cu excepţia acestui lucru.

— Dar, cu siguranţă, doamnă, strigă vărul meu, pentru care necesitatea de a exista persoane sărace era o idee cu totul nouă, nu vreţi să spuneţi că doriţi oameni săraci! Ei bine, până acum am considerat întotdeauna acest lucru ca una din principalele atracţii ale proprietăţii: nimic care să şocheze ochiul sau să rănească susceptibilităţile celui mai sensibil ocupant.

— Dragul meu domn Brown, replică doamna, voi fi cu totul sinceră faţă de dumneavoastră. Îmbătrânesc, iar viaţa mea trecută poate nu a fost trăită în întregime cum trebuie. Este de dorinţa mea să ispăşesc… ei bine, să spunem… prostiile tinereţii, printr-o bătrâneţe plină de fapte bune şi pentru a-mi putea atinge acest scop este esenţial să fiu înconjurată de un anumit număr de săraci merituoşi. Sperasem să găsesc în această regiune atât de fermecătoare a dumneavoastră proporţia obişnuită de săraci şi nefericire, în care caz aş fi luat casa fără ezitare. Aşa cum stau lucrurile, trebuie să caut în altă parte.

Vărul meu a rămas perplex şi trist.

— Sunt o mulţime de oameni săraci în oraş, spuse el; multe cazuri foarte interesante şi dumneavoastră v-aţi putea asuma întreaga grijă. Nu va fi nici o obiecţie, sunt sigur de asta.

— Mulţumesc, replică doamna, dar chiar nu aş putea merge aşa de mult ca să ajung la oraş. Ar trebui să fie la o distanţă uşor accesibilă cu maşina, sau altfel n-am ce face cu ei.

Vărul meu îşi frământă creierul din nou. Nu intenţiona să lase să-i scape printre degete un cumpărător dacă asta sta în puterea sa. În cele din urmă un gând minunat îi fulgeră prin minte.

— O să vă spun ce am putea face, spuse el. Este o bucată de teren sterp la celălalt capăt al satului; nu am putut face niciodată mare lucru cu el ca rezultat al faptului că este foarte mlăştinos. Dacă doriţi, vom construi repede o duzină de case pe acel teren, cât mai ieftine – va fi cu atât mai bine ca ele să fie un pic şubrede şi nesănătoase – şi vom găsi nişte săraci pe oare îi vom pune în ele pentru dumneavoastră.

Doamna reflectă asupra ideii şi îi păru a fi bună.

— Vedeţi, continuă vărul meu, profitând de avantaj, adoptând această metodă vă veţi putea alege proprii dumneavoastră săraci. Vă vom procura nişte săraci frumoşi, curaţi, recunoscători şi vom face treaba plăcută pentru dumneavoastră.

Discuţia s-a încheiat prin acceptarea ofertei vărului meu de către doamnă, care i-a dat o listă de oameni săraci pe care ar dori să-i aibă la îndemână. Ea a ales o femeie bătrână ţintuită la pat (prefera să aparţină de Biserica Anglicană), un bătrân paralitic, o fată oarbă care dorea să i se citească cu voce tare, un ateu sărac, dornic să fie convertit, doi invalizi, un tată beţiv care ar consimţi să i se vorbească moralizator despre asta, un individ bătrân şi dezagreabil care necesită multă răbdare, două familii mari şi patru cupluri obişnuite.

Vărul meu a avut dificultăţi în găsirea tatălui beţiv. Majoritatea taţilor beţivi pe care i-a intervievat în legătură cu subiectul aveau o obiecţie de fond împotriva ideii de a li se ţine lecţii pe tema asta. După o lungă căutare, totuşi, a descoperit un omuleţ blând, care atunci când a aflat pretenţiile doamnei şi i-au fost explicate intenţiile ei caritabile, acceptă să se califice pentru postul vacant, îmbătându-se cel puţin o dată pe săptămână. El a spus că nu poate promite să, se îmbete pentru început mai mult de o dată pe săptămână, posedând, din nefericire, o aversiune naturală puternică pentru toate băuturile alcoolice, pe care era necesar să o depăşească. Pe măsură ce el se obişnuia cu ele, se va comporta mai bine.

În legătură cu bătrânul dezagreabil, vărul meu a avut de asemenea greutăţi. Era greu să găseşti un grad corespunzător de a fi dezagreabil. Unii erau extrem de neplăcuţi. În cele din urmă a ales un şofer de taxi decăzut şi cu opinii foarte radicale, care a insistat să i se facă un contract pe trei ani.

Planul a mers extrem de bine şi merge astfel până în zilele noastre, îmi spune vărul meu. Tatăl beţiv şi-a învins complet neplăcerea faţă de băuturile, tari. De peste trei săptămâni deja nu a mai fost treaz şi în ultima vreme a început să-şi ia la bătaie nevasta. Tipul dezagreabil îşi ia în serios rolul şi a devenit un adevărat blestem pentru întreg satul. Ceilalţi s-au identificat cu respectivele lor roluri şi se comportă aşa cum se aşteaptă din partea lor. Doamna îi vizitează tot a doua după-amiază şi este foarte darnică. Ei o numesc Doamna Mărinimie şi toţi o binecuvântează.

Brown s-a ridicat după ce a terminat de vorbit şi şi-a făcut într-un pahar un amestec de whisky şi apă, cu aerul mulţumit de sine al unui om binevoitor, gata să răsplătească pe cineva pentru că a făcut o faptă bună; iar MacShaughnassy ridică vocea pentru a vorbi.

— Şi eu ştiu o poveste legată de acest subiect, spuse el. S-a întâmplat într-un sat mititel din Yorkshire12 – un loc paşnic, respectabil, unde oamenii găsesc viaţa a fi puţin cam plicticoasă. Într-o zi, însă, a sosit un nou diacon şi acest fapt a trezit la viaţă lucrurile în mod considerabil. Era un tânăr frumos şi, având un venit propriu frumuşel, era o pradă cu totul de dorit. Toate femeile necăsătorite din localitate umblau după, el, fără excepţie.

Dar obişnuitele linguşiri feminine păreau să nu aibă nici un efect asupra lui. Era un tânăr cu înclinaţii serioase, iar odată, în timpul, unei conversaţii întâmplătoare despre dragoste, a fost auzit spunând că el nu va fi niciodată atras doar de simpla frumuseţe şi de farmec. Ceea ce i-ar plăcea, a spus el, ar fi bunătatea unei femei, mila şi bunăvoinţa ei faţă de cei săraci.

Ei bine, asta a pus toate fustele pe gânduri. Ele şi-au dat seama că studiind revistele de modă şi exersând expresiile la zi o luaseră pe o cale greşită. Cartea pe care trebuiau să o joace era „săracii”.

Dar aici s-a ivit o dificultate serioasă. În întreaga parohie exista numai o singură persoană săracă, un bătrân certăreţ care locuia într-o căsuţă pe jumătate ruinată din spatele bisericii şi cincisprezece femei voinice (din care unsprezece fete, trei fete bătrâne şi o văduvă) doreau să fie „bune” cu el.

Domnişoara Simmonds, una din fetele bătrâne, a fost prima care a pus mâna pe el şi a început să-l hrănească de două ori pe zi cu supă de carne concentrată; apoi văduva îi servea masa cu vin de Porto şi stridii. Spre sfârşitul săptămânii, celelalte din grup se repeziră asupra lui şi voiau, să-l ghiftuiască cu aspic şi pui.

Bătrânul nu putea înţelege ce se petrecea. Era obişnuit să primească câte un sac mic de cărbuni din când în când, însoţit de o lungă dăscăleală asupra păcatelor sale şi ocazional câte o sticlă cu ceai de păpădie. Această schimbare bruscă a Providenţei îi zăpăci. Totuşi nu a spus nimic şi a continuat să ia cât putea de mult din toate cele. La sfârşitul unei luni ajunsese prea gras pentru a mai putea trece prin uşa din spatele casei.

Competiţia în rândul femeilor devenea în fiecare zi mai activă, iar în cele din urmă bătrânul a început să-şi dea ifose şi să le dea bătaie de cap. El le punea să-i facă în casă curat, să-i gătească mâncare şi când se plictisea să le mai vadă prin casă, le punea să muncească în grădină.

Ele mormăiau nemulţumite şi o dată a fost vorbă despre un fel de grevă, dar ce puteau face? Era singurul sărac pe o distanţă de mile şi el o ştia. Avea monopolul şi, asemeni tuturor monopoliştilor, profita de poziţia lui.

Le punea să-i facă comisioane; le trimitea să-i cumpere „tabacul” pe cheltuiala lor.

Odată a trimis-o pe domnişoara Simmonds cu un ulcior să-i aducă berea pentru cină. La început ea refuzase cu indignare, dar el i-a spus că dacă o să-şi dea aere în faţa lui, o va da afară şi nu va mai intra niciodată în casa lui. Dacă ea nu voia, erau multe altele care o vor face. Ea ştia asta şi s-a dus.

Luaseră obiceiul să-i citească doar cărţi bune, cu scopuri educative. Dar acum el pusese piciorul în prag în legătură cu asta. A spus că nu dorea gogoriţe de şcoală de duminică la vârsta asta. I-ar fi plăcut ceva picant. Şi le-a făcut să-i citească romane franţuzeşti şi, poveşti despre călătorii pe mare, scrise într-un limbaj realist. Şi ele nu aveau voie să omită ceva, căci ol ştia imediat motivul pentru care au făcut-o.

A spus că-i place muzica, aşa că mai multe au pus mână de la mână şi i-au cumpărat un armoniu. Planul lor era să cânte împreună imnuri şi melodii de înaltă clasă, dar acesta nu a fost şi al lui. Pe gustul lui erau cântece ca „Să trăiască bătrânica la mulţi ani” şi „Ea a făcut din celălalt ochi”, cântate în cor şi însoţite de dans de fuste şi asta au trebuit să cânte.

E greu de spus până unde ar fi mers tirania lui dacă nu s-ar fi întâmplat un eveniment care a dus puterea sa la o prăbuşire prematură. Aceasta a fost căsătoria bruscă şi cam neaşteptată a diaconului cu o foarte frumoasă actriţă, de varietăţi care de curând jucase într-un oraş din vecinătate. Renunţă la biserică odată cu logodna, ca urmare a obiecţiei logodnicei lui de a deveni soţie de preot. Ea spunea că n-ar putea înţelege ceva din vizitele făcute la ţară.

Odată cu această căsătorie a diaconului, scurta carieră de prosperitate a săracului bătrân se sfârşi. L-au dus pachet la azil şi l-au pus să spargă pietre.

Când şi-a terminat povestea, MacShaughnassy şi-a ridicat picioarele de pe marginea căminului şi s-a apucat să le dezmorţească, iar Jephson urmă la rând şi începu să depene poveşti.

Dar niciunul din noi nu eram dispuşi să râdem de poveştile lui. Jephson, căci ele nu vorbeau despre bunătatea celor bogaţi faţă de săraci, care este o virtute ce aduce beneficii rapide şi foarte satisfăcătoare, ci despre bunătatea celor săraci faţă de cei săraci, o investiţie mai puţin rentabilă şi o problemă cu totul şi cu totul diferită.

Pentru săracii înşişi – nu mă refer la săracii gălăgioşi de profesie, ci la săracii tăcuţi, luptători – eşti înclinat să simţi un respect adevărat. Îi onorezi, aşa cum onorezi un soldat rănit.

În conflictul perpetuu dintre Umanitate şi Natură, săracii stau întotdeauna în avangardă. Ei mor în şanţuri, iar noi mărşăluim peste corpurile lor cu steagurile fluturând şi cu tobele bătând.

Nu te poţi gândi la ei fără un sentiment neplăcut că ar trebui să fii puţin ruşinat pentru că trăieşti în siguranţă şi confort, în timp ce-i laşi pe ei să primească toate loviturile grele. Este ca şi cum te-ai ascunde la adăpostul corturilor în tabără, în timp ce camarazii luptă şi mor pe front.

Ei sângerează şi mor acolo în tăcere. Natura cu băţul ei teribil, „Supravieţuirea celor mai bine adaptaţi şi Civilizaţia cu sabia ei crudă, numită „Cerere şi ofertă”, îi respinge, iar ei cedează pas cu pas, luptând până la capăt. Dar această luptă tăcută şi neiertătoare nu este suficient de pitorească pentru a fi eroică.

Îmi amintesc că am văzut un buldog bătrân, într-o noapte de sâmbătă, stând pe pragul unui mic magazin în New Cut13. Stătea acolo foarte liniştit şi părea puţin cam somnoros şi, deoarece avea o înfăţişare sălbatică, nimeni nu-l deranja. Oamenii păşeau peste el intrând şi ieşind din magazin şi ocazional, în acest timp, câte unul îl lovea accidental cu piciorul şi atunci el respira puţin mai tare şi mai repede.

În cele din urmă, un trecător, simţind ceva ud sub picioare, s-a uitat în jos şi a văzut că stătea într-o baltă de sânge; uitându-se să vadă de unde venea, a descoperit că provenea dintr-un şuvoi gros, întunecat, de pe treapta pe care stătea câinele.

Atunci s-a aplecat şi a examinat câinele, iar acesta a deschis ochii somnoros şi l-a privit, a rânjit, ceea ce ar fi putut implica plăcere sau iritare pentru că era deranjat şi a murit.

S-au adunat o mulţime de oameni, care au întors corpul mort al câinelui pe o parte şi au văzut o tăietură înspăimântătoare în vintre din care se scurgea sânge şi nu numai atât. Proprietarul magazinului a spus că animalul stătea acolo de peste o oră.

Ştiu că săracii mor în acelaşi mod tăcut, neîndurător – nu săracii pe care dumneavoastră, delicat – înmănuşata mea doamnă Mărinimie şi domnul meu foarte grozav Simon Facebine, îi cunoaşteţi, sau pe care aţi dori să-i ştiţi; nu săracii care merg în procesiuni cu drapelele desfăşurate şi cutii de chete; nu săracii care vociferează în jurul cantinelor gratuite pentru nevoiaşi şi vă cântă imnuri când vă luaţi ceaiul, ci săracii pe care dumneavoastră nu-i ştiţi cât sunt de săraci până ce povestea se află la ancheta parchetului14 – săracii tăcuţi, mândri, care se trezesc în fiecare dimineaţă pentru a se lupta cu Moartea până când cade noaptea şi care, când aceasta îi învinge în cele din urmă şi-i doboară cu forţa pe podeaua putredă a mansardei întunecoase, îi sugrumă şi-i omoară cu dinţii strânşi.

Era un băiat pe care l-am cunoscut pe când locuiam în East End la Londra. Nu era un băiat deloc frumos. Nu era nici la fel de curat cum sunt băieţii buni din revistele religioase şi am cunoscut chiar un marinar care l-a oprit pe stradă şi i-a reproşat că foloseşte un limbaj grosolan.

El, mama lui şi un sugar bolnăvicios cam de 5 luni locuiau într-un beci la un colţ al străzii Three Colt15. Nu prea ştiu ce se întâmplase cu tatăl. Aş crede că se lăsase „convertit” şi făcea un tur prin ţară pentru a predica16. Băiatul câştiga 6 şilingi pe săptămână făcând pe comisionarul, iar mama cosea pantaloni şi în zilele când se simţea mai tare şi energică câştiga adesea 10 peni sau chiar un şiling. Din nefericire, erau zile când cei patru pereţi goi păreau a se hăitui unul pe altul, iar luminarea apărea doar ca o pată mică slabă de lumină aflată la o mare distanţă; frecvenţa acestor momente de slăbiciune făcea venitul săptămânal al familiei să scadă uneori destul de mult.

Într-o noapte, pereţii au dansat tot mai repede, până ce au dispărut cu totul purtaţi de dans, iar lumânarea s-a ridicat prin tavan şi a devenit o stea; atunci femeia a ştiut că venise timpul să renunţe pentru totdeauna la cusut.

— Jim, spuse ea. Vorbea foarte încet şi băiatul a trebuit să se aplece peste ea pentru a o auzi. Dacă scormoneşti în mijlocul saltelei vei găsi două lire. Le-am pus de o parte cu mult timp în urmă. Asta va fi de ajuns pentru înmormântarea mea. Şi, Jim, să ai grijă de copil. Să nu-l laşi să ajungă în grija parohiei.

Jim a promis că aşa va face!

— Spune: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu”, Jim.

— Aşa să-mi ajute Dumnezeu, mamă.

Atunci femeia, după ce şi-a aranjat astfel afacerile lumeşti s-a întins pe spate, iar Moartea a luat-o.

Jim şi-a ţinut jurământul, a găsit, banii şi şi-a îngropat mama şi apoi, punându-şi tot avutul într-o roabă, s-a mutat într-un apartament mai ieftin – jumătate dintr-un şopron vechi, pentru care plătea 2 şilingi pe săptămână.

Timp de 18 luni a locuit acolo împreună cu copilul. Îl lăsa la o creşă în fiecare dimineaţă, luându-l înapoi în fiecare seară când se întorcea de la lucru şi pentru aceasta plătea 4 peni pe zi, ceea ce includea şi puţin lapte. Cum reuşea să se întreţină el însuşi şi să asigure ceva mai mult de jumătate din existenţa copilului din restul de 2 şilingi nu pot spune. Ştiu doar că reuşea şi că nimeni în lume nu l-a ajutat vreodată sau nu a ştiut că avea nevoie de ajutor. Îngrijea copilul, adesea plimbându-l prin cameră ore întregi, îl spăla uneori şi îl scotea la aer în fiecare duminică.

În ciuda grijii sale, la sfârşitul perioadei menţionate mai sus, micuţul „s-a dus pe copcă”, ca să folosim cuvintele lui Jim.

Procurorul a fost foarte sever cu Jim.

— Dacă ai fi luat măsurile corespunzătoare, a spus el, viaţa acestui copil ar fi putut fi salvată. (Se părea că el credea că ar fi fost mai bine dacă viaţa copilului ar fi fost salvată. Procurorii au idei bizare!) De ce nu te-ai adresat asistenţei sociale?

— Fiindcă nu doream să-şi vâre nasul, replică Jim supărat. I-am promis mamei că pruncul nu va ajunge niciodată la mila parohiei şi nu a ajuns.

Incidentul a survenit, din fericire, în sezonul mort, iar ziarele de seara au preluat cazul şi au făcut destulă vâlvă pe seama lui. Îmi amintesc că Jim a devenit aproape un erou. Oameni buni la suflet au scris, solicitând ca cineva – proprietarul terenului sau Guvernul sau oricine altcineva interesat – să facă ceva pentru el. Şi toţi proferau injurii la adresa adunării parohiale locale. Chiar cred că ar fi ieşit ceva spre binele lui Jim din asta, dacă agitaţia ar fi durat puţin mai mult. Din nefericire, chiar în momentul ei culminant a survenit un caz de divorţ picant, iar Jim a ieşit din paginile ziarelor şi a fost uitat.

Le-am spus băieţilor povestea asta după ce Jephson o spusese pe a lui şi, când am terminat, am văzut că se făcuse ora unu. Aşa că, desigur, era prea târziu să mai lucrăm la roman în acea seară.