CAPITOLUL IV

Am ţinut următoarea noastră întrunire de afaceri în casa mea plutitoare. Brown s-a opus cu totul la început să ne ducem pe vasul care îmi servea drept casă. El considera că niciunul din noi nu trebuie să părăsească oraşul atât timp cât romanul era încă în lucru.

MacShaghnassy, din contră, era de părere că am putea lucra mai bine în casa plutitoare. În ceea ce-l privea, el a spus că nu se simţea niciodată mai dispus să scrie o operă, cu adevărat mare, decât atunci când zăcea într-un hamac printre frunzele foşnitoare, cu cerul albastru şi profund deasupra lui şi cu un pocal cu vin roşu de la gheaţă la îndemână. Neavând un hamac, găsea că un şezlong pe punte este un mare stimulent pentru munca intelectuală. În interesul romanului, el îmi recomanda cu insistenţă să iau cu mine cel puţin un şezlong confortabil şi multe lămâi.

Nu puteam vedea nici un motiv pentru care nu am putea gândi la fel de bine într-o casă plutitoare ca oriunde altundeva şi în conformitate s-a stabilit ca eu să merg să mă stabilesc acolo, urmând ca ceilalţi să mă viziteze din când în când, când vom sta alături şi vom trudi.

Această casă plutitoare a fost ideea Ethelberthei. Am petrecut o zi, vara trecută, într-o casă care aparţinea unui prieten de-al meu şi ea fusese fermecată de viaţa de acolo. Totul era la o scară aşa de încântător de micuţă. Locuiai într-o cameră micuţă, dormeai într-un pătuţ dintr-un dormitor mic, mic de tot şi îţi găteai o cină foarte mică la un foc micuţ în cea mai mică bucătărioară pe care ai văzut-o vreodată.

— O, trebuie să fie minunat să locuieşti într-o casă pe vas, spuse Ethelbertha cu respiraţia întretăiată de extaz; este ca şi cum ai locui într-o casă de păpuşi.

Ethelbertha era foarte tânără – ridicol de tânără, aşa cum cred că am menţionat înainte – în acele zile despre care scriu, iar dragostea pentru păpuşi şi pentru rochiile superbe pe care le poartă păpuşile şi pentru casele cu multe ferestre, dar aranjate extrem de inconvenabil pe care le locuiesc păpuşile sau în care presupunem că locuiesc ele – căci de regulă, se pare că ele preferă să stea pe acoperiş, cu picioarele bălăbănindu-se peste uşa din faţă, ceea ce mi s-a părut întotdeauna a nu fi pe măsura unei lady: dar, desigur, eu nu sunt o autoritate în ceea ce priveşte eticheta la păpuşi – nu îi dispăruse, cred, cu totul. Ce zic, nu sunt sigur dacă îi dispăruse? Oare nu-mi amintesc eu, cum, ani mai târziu, când uitându-mă pe furiş într-o anumită cameră, a cărei pereţi erau acoperiţi cu opere de artă astfel concepute încât să înnebunească orice om cu simţul estetic, am văzut-o, stând pe duşumea, în faţa unei case de păpuşi făcută ca din cărămidă roşie, conţinând două camere şi o bucătărie; şi nu tremurau oare mâinile ei de încântare în timp ce aranja cele trei farfurii din cositor adevărat pe bufetul din bucătărie? Şi nu bătea ea ciocănelul în placa de bronz adevărat de pe uşa din faţă până când aceasta ieşea din locul ei şi eu trebuia să mă aşez jos lângă ea pe duşumea şi să io înşurubez din nou?

Poate, totuşi, este nechibzuit din partea mea să amintesc aceste lucruri şi să le îndrept astfel împotriva ei, căci nu ar putea şi ea, la rândul ei, să râdă de mine? Nu am ajutat şi şu la aranjarea şi înfrumuseţarea acelei caise? Îmi amintesc că am avut păreri diferite asupra covorului din salon. Ethelbertha şi-a imaginat o catifea din albastru închis, dar eu eram sigur, luând în considerare tapetul, că o nuanţă de terra-cotta s-ar armoniza cel mai bine. În cele din urmă ea a fost de acord cu mine şi am făcut unul dintr-o husă de protecţie a unui vechi dulap. Avea un efect cu totul fermecător şi dădea camerei un ton încântător de cald. Catifeaua albastră am pus-o în bucătărie. Am considerat aceasta o extravaganţă, dar Ethelbertha a spus că servitorii apreciază mult un covor bun şi că merita să le faci pe plac în lucrurile miniaturale, când sunt realizabile.

Dormitorul avea un pat mare şi un pătuţ de copil, dar nu ne puteam da seama unde va dormi fata în casă. Arhitectul o trecuse cu totul cu vederea: asta este caracteristic pentru un arhitect. Casa suferea de asemenea de pe urma inconvenienţei obişnuită rezidenţelor din categoria ei: nu avea scări, astfel în cât pentru a te muta dintr-o cameră în alta era necesar să-ţi croieşti drum prin tavan, sau, altfel, să ieşi afară şi să te caţeri înăuntru pe fereastră; oricare din aceste metode trebuie să fie obositoare când ajungi să le foloseşti deseori.

În afară de aceste neajunsuri era totuşi o casă pe care orice agent imobiliar pentru păpuşi ar fi fost justificat să o descrie drept o „reşedinţă familială de dorit” şi fusese mobilată cu o generozitate care atingea ostentaţia. În dormitor era un lavoar, iar pe lavoar stăteau o cană şi un lighean, iar în cană era apă adevărată. Dar toate acestea nu erau încă nimic. Am văzut case de păpuşi aparţinând clasei burgheze de mijloc în care puteai găsi lavoare, căni şi ligheane cu apă adevărată, şi, ei bine, chiar săpun! Dar în acest sălaş al luxului exista până şi un prosop adevărat, aşa că un trup nu numai să se putea spăla, dar se putea şi şterge după aceea şi asta este o senzaţie de către, aşa cum ştiu toate păpuşile, te poţi bucura numai în cele mai bune locuinţe.

Apoi, în salon era un ceasornic care ticăia atâta timp cât continuai să-l scuturi (părea să nu obosească vreodată); de asemenea mai erau un tablou şi un pian şi chiar o carte pe masă, un vas de flori care se răsturna în clipa în care-l atingeai, exact ca un vas cu flori adevărat. Oh, era mult stil în camera asta, credeţi-mă.

Dar mândria casei era bucătăria. În această bucătărie erau toate lucrurile pe care inima şi le putea dori: cratiţe cu capace care se puteau pune şi se luau, un fier de călcat şi un făcăleţ. Un serviciu de masă pentru trei persoane ocupa cam jumătate din cameră şi spaţiul rămas era umplut de sobă: o sobă adevărată! Gândiţi-vă la asta, o, voi posesori ai caselor de păpuşi, o sobă în care aţi putea arde bucăţi adevărate de cărbune, o sobă pe care aţi putea fierbe bucăţi adevărate de cartof pentru cină – cu excepţia cazului când unii spun că nu trebuie să încercaţi aşa ceva pentru că este periculos şi vă iau grătarul şi stins focul, un lucru care deranjează enorm o bucătăreasă.

Nu am văzut niciodată o casă mai completă în toate detaliile. Nimic nu fusese trecut cu vederea, nici chiar familia. Aceasta zăcea pe spate, chiar în faţa uşii din faţă, mândră dar calmă, aşteptând să intre în stăpânire. Nu era o familie numeroasă. Consta din patru membri: tata şi mama, un copilaş şi fata în casă: exact familia pentru un începător.

De asemenea, era o familie bine îmbrăcată: nu cu haine elegante doar pe dinafară, care să acopere o stare ruşinoasă a lucrurilor pe dedesubt, cum, vai! Este prea adesea cazul în societatea păpuşilor, ci cu toate articolele necesare şi adecvate unei doamne şi unui domn, până la acele articole pe care nu mă încumet să le menţionez. Şi toate aceste haine, trebuie sa ştiţi, puteau fi descheiate şi dezbrăcate. Am cunoscut păpuşi – păpuşi destul de elegante: la unele din ele merită să te uiţi – care se mulţumeau să meargă cu hainele lipite pe ele şi, în unele cazuri, bătute cu ţinte, ceea ce consider a fi un obicei ce denotă neglijenţă şi e cu totul nesănătos. Dar această familie putea fi dezbrăcată în 5 minute, fără ajutorul apei fierbinţi sau a unei dălţi.

Nu că ar fi fost recomandabil din punct de vedere artistic ca vreuna din ele să fie dezbrăcată. Nu aveau o siluetă care să arate bine în stare naturală, nici chiar una din ele. Cu toate ar fi trebuit să fie puţin mai corpolente. Pe lângă aceasta, fără haine, ar fi fost greu să distingi copilaşul de tată, sau servitoarea de stăpână şi astfel ar fi putut apare complicaţii domestice.

Când totul a fost gata pentru primirea lor, i-am introdus în casă. Am pus cât mai mult din copil în pat, atâta cât putea intra în pătuţ, şi pe tăticul şi pe mămica i-am aranjat confortabil în salon, unde stăteau pe duşumea şi se uitau ţintă, gânditori, unul la altul, peste masă. (Trebuiau să stea pe podea deoarece scaunele nu erau destul de mari.) Fata a fost plasată în bucătărie, unde se sprijinea de bufet într-o atitudine sugestivă pentru un om cherchelit, îmbrăţişând mătura pe care i-o dădusem, cu multă afecţiune. Apoi am ridicat casa cu grijă şi am dus-o cu precauţie în altă cameră şi cu îndemânarea unor conspiratori experimentaţi am depus-o la picioarele unui pat mic, în a cărui colţ sud-vestic o persoană absurd de mică agăţase un ciorap absurd de mic.

Ca să ne reîntoarcem la casa noastră de păpuşi, Ethelbertha şi eu mine, discutând subiectul în timpul călătoriei de întoarcere cu trenul, am decis ca în anul următor vom poseda noi înşine o casă pe un vas; o casă mai mică, dacă era posibil, chiar decât aceea pe care tocmai o văzusem. Trebuia să aibă perdele de muselină şi un steag, iar florile din jur trebuiau să fie trandafiri sălbatici şi nu-mă-uita. Eu aş putea lucra toată dimineaţa pe acoperiş cu o marchiză deasupra capului pentru a mă proteja de soare, în timp ce Ethelbertha ar îngriji trandafirii şi ar face prăjituri pentru ceai, iar seara am sta afară pe mica punte şi Ethelbertha ar cânta la chitară (ea ar urma să înceapă să înveţe să cânte imediat), sau am putea sta liniştiţi şi am asculta privighetorile.

Căci, atunci când eşti foarte, foarte tânăr, visezi că vara este făcută numai din zile însorite şi nopţi cu lună, că vântul suflă întotdeauna blând din vest şi că trandafirii înfloresc pretutindeni. Dar, pe măsură ce îmbătrâneşti, te saturi să mai aştepţi ca cerul înnorat să se însenineze. Aşa că intri în casă şi închizi uşa, te ghemuieşti lângă foc şi te întrebi de ce vânturile suflă întotdeauna de la est: şi renunţi să mai încerci să creşti trandafiri.

Am cunoscut o fetiţă de la ţară care şi-a pus de o parte bani luni şi luni de-a rândul pentru a-şi cumpăra o rochie nouă pe care să o îmbrace când va merge la o expoziţie de flori. Dar ziua expoziţiei de flori a fost umedă, aşa că ea a purtat o rochie veche în locul celei noi. Şi toate zilele de sărbătoare, un timp destul de lung, au fost ploioase şi ea se temea că, nu va avea niciodată şansa de a-şi purta frumoasa rochie albă. Dar în cele din urmă a venit şi dimineaţa unei zile de sărbătoare care era luminoasă şi însorită şi atunci fetiţa a bătut din palme şi a fugit sus pe scări şi şi-a luat rochia nouă (care fusese „noua ei rochie” de atâta timp încât era acum cea mai veche rochie po care o avea) din cutia unde stătea împăturită, frumos între lavandă şi lămâiţă; a ridicat-o şi a râs gândindu-se cât de drăguţă va arăta în ea.

Dar când a încercat să o îmbrace, a descoperit că a crescut şi că rochia îi era prea mică în toate privinţele. Aşa că a trebuit să poarte până la urmă o rochie veche din cele mai obişnuite.

După cum ştiţi, aşa se întâmplă lucrurile în lumea asta. Erau o dată un băiat şi o fată care se iubeau foarte mult. Dar erau amândoi săraci, aşa că au căzut de acord să aştepte până ce el va face destui bani pentru ca să poată trăi confortabil, atunci se vor căsători şi vor fi fericiţi. I-a trebuit mult timp să-i facă, deoarece strângerea banilor este o treabă tare înceată, iar el dorea, din moment ce o făcea, să adune destul pentru a fi cu adevărat fericiţi. În cele din urmă el şi-a atins scopul şi s-a întors acasă bogat.

Atunci s-au întâlnit din nou în salonaşul sărăcăcios mobilat unde se despărţiseră. Dar nu au stat la fel de aproape unul de altul ca în trecut.

Căci ea trăise singură atât de mult încât luase apucături de fată bătrână şi se simţea foarte enervată pentru că el îi murdărise covorul cu ghetele pline de noroi. Iar el trudise atât de mult pentru a câştiga bani încât devenise dur şi rece ca însăşi banii şi făcea eforturi să se gândească la ceva afectuos pe către i l-ar putea spune.

Aşa că pentru un timp au stat unul de o parte şi altul de cealaltă a ornamentului care imita şemineul adevărat, amândoi întrebându-se de ce au vărsat lacrimi atât de fierbinţi în acea zi când s-au sărutat la despărţire, aşa că atunci când au spus din nou „la revedere” s-au simţit uşuraţi.

Mai există o poveste cu o morală în mare parte asemănătoare, pe care am învăţat-o la şcoală, consemnată într-un caiet. Dacă îmi amintesc corect, ea spume cam aşa:

A fost o dată ca niciodată un greier înţelept şi o furnică neghioabă. Cât a ţinut vremea frumoasă de vară, greierul s-a distrat şi s-a jucat zbenguindu-se cu tovarăşii săi în toate părţile prin razele de soare, benchetuind somptuos în fiecare zi, bucurându-se de hrana frunzelor şi picăturilor de rouă, nepăsându-i niciodată de ziua de mâine şi cântând mereu acelaşi cântec liniştit şi monoton.

Dar a sosit iama nemiloasă, iar greierul, uitându-se în jur, a văzut că prietenii săi, florile, au murit şi a ştiut astfel că vremea sa se apropie de sfârşit.

Atunci s-a simţit bucuros că fusese aşa de fericit şi nu şi-a risipit viaţa.

— A fost foarte scurtă, şi-a spus, dar a fost foarte plăcută şi cred că am scos tot ce se putea scoate din ea. Am băut în soare, am trândăvit în aerul cald şi blând, am jucat jocuri vesele în iarba unduitoare, am gustat sucul frunzelor verzi, dulci. Am făcut tot ce am putut. Mi-am întins aripile, mi-am cântat cântecul. Acum îi voi mulţumi lui Dumnezeu pentru zilele însorite oare au trecut şi voi muri.

Spunând aceasta, s-a trântit sub o frunză ruginită şi şi-a întâmpinat soarta aşa cum ar trebui s-o facă toţi greierii curajoşi; iar o păsărică care trecea pe acolo l-a ridicat cu gingăşie şi l-a înmormântat.

Ei bine, când neghioaba furnică a văzut asta, s-a umflat grozav, plină de o îngâmfare fariseică.

— Cât de mulţumită trebuie să fiu, spuse ea, că sunt harnică şi prudentă, nu ca acest biet greier. În timp ce el zbura din floare în floare, distrându-se, eu munceam din greu, punând deoparte pentru iarnă. Acum el e mort, în timp ce eu mă voi aranja comod în casa mea caldă ca să mănânc toate lucrurile bune pe care le-am strâns.

Dar, în timp ce vorbea, a venit grădinarul cu lopata şi a nivelat muşuroiul unde locuia ea şi a lăsat-o moartă printre ruine.

Atunci aceeaşi păsărică bună către înmormântase greierul a venit, a ridicat-o şi a înmormântat-o şi pe ea; după aceea a compus şi a cântat un cântec, al cărui refren era „Adunaţi boboci de trandafir cât timp puteţi”. Era un cântec foarte frumos şi un cântec foarte înţelept, iar un om care trăia în acele zile şi pe care păsările, iubindu-l şi simţind că era unul de tal lor, l-au învăţat limba lor, l-a auzit din fericire şi l-a scris, astfel încât toţi îl pot cânta până în ziua de azi.

Totuşi, din nefericire pentru noi, Soarta este o educatoare aspră, care nu are nici o simpatie faţă de dorinţa noastră de a avea boboci de trandafiri.

— Nu te opri să culegi flori acum, dragul meu, strigă ea, cu vocea ei aspră şi supărată, în timp ce ne apucă de braţ şi ne smuceşte înapoi pentru a ne întoarce pe drum; nu avem timp azi. Te vei întoarce mâine ca să le culegi.

Şi noi trebuie să o urmăm, ştiind, dacă suntem copii cu experienţă, că avem toate şansele să nu mai ajungem niciodată pe acel drum mâine, sau că, dacă vom veni, trandafirii vor fi morţi.

Soarta nu a vrut să ne asculte dorinţa de a avea o casă plutitoare în vara aceea – care a fost o vară excepţional de frumoasă – dar ne-a promis că dacă vom fi cuminţi şi vom economisi bani, vom avea una în anul următor, iar Ethelbertha şi cu mine, fiind nişte copii naivi şi fără experienţă, ne-am mulţumit cu promisiunea şi am avut încredere în ea.

Imediat ce am ajuns acasă, am informat-o pe Amenda de planul nostru. În clipa în care fata a deschis uşa, Ethelbertha a izbucnit cu:

— O, ştii să înoţi, Amenda?

— Nu, doamnă, a răspuns Amenda, cu o totală absenţă a curiozităţii asupra motivului pentru care i se adresase o astfel de întrebare. Am cunoscut o singură fată care ştia şi aceea s-a înecat.

— Ei bine, atunci va trebui să te grăbeşti să înveţi, continuă Ethelbertha, deoarece nu vei mai putea ieşi la plimbare cu tânărul tău prieten; va trebui să ieşi înot ca să-l vezi. Nu vom mai locui într-o casă de acum înainte. Vom locui pe un vas, în mijlocul fluviului.

Obiectivul principal al vieţii Ethelberthei în această perioadă era de a o surprinde şi chiar şoca pe Amenda, iar supărarea ei cea mai mare era că nu reuşise niciodată asta. Ea îşi făcuse mari speranţe în legătură cu acest enunţ, dar fata a rămas nemişcată.

— O, da, doamnă? Răspunse ea şi continuă să vorbească despre cu totul alte chestiuni.

Cred că rezultatul ar fi fost acelaşi dacă i-am fi spus că vom locui într-un balon.

Sunt sigur că nu ştiu exact cum stăteau lucrurile. Amenda era întotdeauna extrem de respectuoasă în comportarea ei. Dar avea un fel de a o face pe Ethelbertha şi pe mine să ne simţim ca doi copii care se joacă de-a oamenii mari căsătoriţi şi ea ne făcea pe plac.

Amenda a stat cu noi aproape cinci ani – până ce lăptarul, economisind suficient pentru a-şi cumpăra un „sector” al său propriu la care să ducă lapte, a devenit „util” – dar atitudinea ei faţă de noi nu s-a schimbat niciodată. Chiar atunci când am ajuns să fim o pereche căsătorită cu adevărat importantă, „proprietarii unei familii „, era evident că ea considera că pur şi simplu noi făcusem doar un pas înainte în cadrul jocului şi făceam acum pe tata şi mama.

Printr-un proces subtil ea a reuşit să-i insufle şi copilului această idee. Copilul nu mi s-a părut vreodată că ne-ar lua pe vreunul din noi în serios. Fetiţa se juca cu noi, sau ni se alătura într-o conversaţie uşoară; dar când trecea la treburile serioase ale vieţii, cum ar fi baia sau hrănirea, o prefera pe doica ei.

Ethelbertha a încercat să o scoată la plimbare în cărucior, într-o dimineaţă, clar copilul nici n-a vrut să audă de asta.

— Totul este în regulă, copilaş drag, îi explică Ethelbertha cu glas liniştitor. Copilaşul iese la plimbare cu mama, în dimineaţa asta.

— O, nu, copilaşul nu merge, a fost răspunsul copilului, ca ton, dacă nu în cuvinte. Copilul nu riscă experienţe, cel puţin nu copilul ăsta. Nu vreau să fiu răsturnată sau călcată.

Biata Ethel! Nu voi uita niciodată cât de disperată a fost. Lipsa de încredere o rănise!

Dar acestea sunt amintiri ale altor zile, care nu au nici o legătură cu zilele despre oare scriu – sau ar trebui să scriu; şi să deviezi de la un subiect la altul este, la un povestitor, un păcat grav şi un obicei care proliferează, ce trebuie condamnat. Prin urmare voi închide ochii la toate celelalte amintiri şi mă voi strădui să văd numai acea micuţă casă plutitoare vopsită în alb şi verde de lângă feribot, care este scena colaborărilor noastre viitoare.

Pe atunci casele plutitoare nu erau construite la scara vapoarelor de pe Mississippi, dar această ambarcaţiune era una mică, chiar pentru acea epocă primitivă. Omul de la care am închiriat-o a descris-o ca un model „compact”. Omul căruia, la sfârşitul primei luni, am încercat să o subînchiriem, a caracterizat-o ca „de buzunar”. În scrisorile noastre am negat această definiţie. În inimile noastre am fost de acord cu ea.

La început, totuşi, mărimea ei – sau mai degrabă, lipsa ei de mărime – a fost în ochii Ethelberthei, unul din farmecele ei principale. Faptul că dacă te dădeai jos din pat neatent puteai fi sigur că-ţi loveşti capul de plafon şi că unui bărbat îi era cu totul imposibil să-şi tragă pantalonii oriunde altundeva în afară de salon, era considerat de ea drept o glumă straşnică.

Că ea însăşi trebuia să-şi ia oglinda şi să meargă pe acoperiş pentru a-şi aranja părul la spate, considera a fi mai puţin amuzant.

Amenda a acceptat noua sa ambianţă cu obişnuita ei indiferenţă filosofică. Când a fost informată că ceea ce crezuse a fi camera de călcat rufe era dormitorul ei, a remarcat că era un avantaj în asta şi chiar era, acela că nu putea să cadă din pat, că. Nu era unde să cazi; iar când i s-a arătat bucătăria a observat că ar trebui să-i placă pentru două motive: unul că putea sta aşezată în mijloc şi ajunge la orice fără a se ridica; celălalt, că nimeni nu putea intra în cameră cât timp ea era acolo.

— Vezi, Amenda, explică Ethelbertha scuzându-se, noi vom locui de fapt afară.

— Da, doamnă, răspunse Amenda, aş spune că acolo-i locul cel mai indicat pentru a o face.

Numai că dacă am fi putut trăi mai, mult pe afară viaţa ar fi devenit destul de plăcută, dar vremea a făcut acest lucru imposibil, şase zile din şapte, nu puteam face mai mult decât să privim afară pe fereastră şi să fim recunoscători că avem un acoperiş deasupra noastră.

Am mai cunoscut veri ploioase înainte şi după aceea. Am învăţat din multe experienţe amare pericolul şi nebunia de a părăsi adăpostul din Londra în orice perioadă între 1 mai şi 31 octombrie. Într-adevăr, regiunea se asociază întotdeauna în mintea mica cu amintirea zilelor lungi plicticoase care treceau cu ploi nemiloase şi seri triste petrecute îmbrăcaţi în hainele altor oameni. Dar n-am cunoscut niciodată şi mă. Rog ziua şi noaptea să nu mai cunosc niciodată o astfel de vară ca cea pe care am trăit-o (deşi nimeni din noi nu s-a aşteptat la asta) pe acea groaznică casă plutitoare.

Dimineaţa ne trezeam datorită ploii care-şi croia drum prin fereastră pentru a uda patul şi spăla salonul. După micul dejun încercam să lucrez, dar bătaia grindinei pe acoperiş, chiar deasupra capului meu, îmi alunga orice idee din cap şi, după o oră sau două irosite, îmi aruncam jos stiloul, o căutam pe Ethelbertha şi ne îmbrăcam hainele de ploaie, ne luam umbrelele ca să vâslim. La amiază ne întorceam, ne puneam nişte haine uscate şi ne aşezam la masă.

După amiază furtuna s-a înteţit, iar noi am fost ţinuţi destul de ocupaţi alergând încoace şi încolo cu prosoape şi cârpe, încercând să împiedecăm apa să intre în camere să ne inunde. În timpul ceaiului salonul era de obicei iluminat de fulgerele despicate. Ne petreceam serile împachetând lucrurile pe vas, după care mergeam cu rândul în bucătărie să ne încălzim. La ora opt luam cina şi începând de atunci, până când venea ora de culcare, stăteam înveliţi în pleduri, ascultând mugetul tunetului, urletul vântului şi biciuitul valurilor şi întrebându-ne dacă vasul va rezista pe timpul nopţii.

Uneori veneau prieteni care doreau să-şi petreacă ziua cu noi, oameni mai în vârstă şi nervoşi, dornici de căldură şi confort, oameni care, de regulă, nu se dau în vânt după călătorii oricât de scurte, chiar în condiţiile cele mai favorabile, dar care fuseseră, convinşi de vorbele noastre nesăbuite că o zi pe râu ar fi pentru ei ca un weekend petrecut de sâmbătă până luni în Paradis.

Ei soseau uzi până la piele, iar noi îi închideam în cuşete diferite şi-i lăsam să se dezbrace şi să se îmbrace cu lucrurile Ethelberthei şi ale mele. Dar, pe vremea aceea, Ethel şi cu mine eram cât se poate de supli, aşa că oamenii de vârstă mijlocie, corpolenţi, nu arătau şi nici nu se simţeau fericiţi îmbrăcaţi în hainele noastre.

Când reapăreau, îi duceam în salon şi încercam să-i distrăm spunându-le ce intenţionasem să facem cu ei, dacă ziua ar fi fost frumoasă. Dar răspunsurile lor erau scurte şi uneori arţăgoase, iar după o vreme conversaţia trena şi rămâneam citind ziarele ultimei săptămâni şi tuşeam.

În clipa în care hainele lor erau din nou uscate (trăiam într-o atmosferă perpetuă de haine aburinde) insistau să plece, ceea ce-mi părea cu totul necurtenitor după tot ce făcusem pentru ei şi după ce se îmbrăcau încă o dată plecau acasă pentru a se uda din nou înainte de a ajunge acolo.

În general, câteva zile după aceea, primeam o scrisoare din partea unei rude, informându-ne că ambii pacienţi se simţeau atât de bine cât se putea aştepta după o asemenea întâmplare şi ne promitea să ne trimită o carte poştală pentru funeralii, în caz de recidivă.

Distracţia noastră principală şi singura noastră consolare din timpul lungilor noastre săptămâni de recluziune era de a urmări de la fereastră pe cei ce căutau plăcerea plimbându-se în mici bărci deschise, în timp ce reflectau de ce zi groaznică avuseseră parte sau urmau să aibă, după cum era cazul.

Înainte de prânz mergeau în susul apei – bărbaţi tineri cu iubitele lor, nepoţi care-şi scoteau la aer mătuşile bătrâne şi bogate, soţi şi soţii (din care unii se potriveau, în timp ce alţii nu se potriveau deloc), fete elegante însoţite de veri, bărbaţi energici însoţiţi de câini, grupuri tăcute din înalta societate, grupuri gălăgioase din clasa de jos, grupuri de familie certăreţe – treceau barcă după barcă, uzi, dar încă plini de speranţă, arătându-şi unul altuia câte un petec de cer albastru.

Seara se întorceau uzi până la piele şi posomorâţi, spunându-şi lucruri dezagreabile unul altuia.

Un cuplu, şi numai un singur cuplu, din multele sute care au trecut sub privirile noastre, s-a întors după acest chin cu feţele vesele. El vâslea din greu şi cânta, cu o batistă legată în jurul capului pentru a-i susţine pălăria, iar ea râdea de el, în timp ce încerca să ţină o umbrelă cu o mână şi să conducă barca cu cealaltă.

Există doar două explicaţii a cauzelor care fac ca oamenii să fie veseli pe fluviu în ploaie. Una am respins-o ca fiind simultan prea crudă şi improbabilă. Cealaltă face cinste rasei umane şi, adoptând-o, mi-am scos pălăria în faţa acestei perechi ude până la piele, dar vesele, în timp ce treceau prin faţa mea. Ei mi-au răspuns făcând din mână, iar eu am stat uitându-mă după ei până ce au dispărut în ceaţă.

Sunt înclinat să cred că acei tineri, dacă mai trăiesc încă, sunt fericiţi. Poate că soarta le-a zâmbit sau poate că nu a făcut-o, dar în oricare din aceste situaţii, îmi vine să cred că ei sunt mai fericiţi decât cei mai mulţi oameni.

Din când în când uraganul zilnic vuia cu o furie atât de mare de parcă ar fi vrut să rişte atingerea propriului său scop, epuizându-se înainte de vreme. Profitând de rarele ocazii, stăteam afară pe punte şi ne bucuram de luxul cu totul neobişnuit oferit de aerul proaspăt.

Era încântător să nu auzi cam timp de o oră răpăiala apăsătoare a ploii, ci să asculţi peştii sărind, vârtejul domol provocat de vreun şoarece de apă care înoată_pe furiş printre trestii, flecăreala neîncetată a puţinelor păsări încă treze.

Un cristei bătrân locuia aproape de noi şi modul în care obişnuia să deranjeze celelalte păsări nelăsându-le să doarmă era de-a dreptul ruşinos. Amenda, care era crescută la oraş, l-a luat la început drept un ceas deşteptător din cele mai ieftine şi se întreba cine-l întoarce şi de ce face asta toată noaptea şi, mai presus de toate, de ce nu-l unge.

Îşi începea reprezentaţia sa profană pe la ora amurgului, exact atunci când orice pasăre respectabilă se pregătea pentru noapte. O familie de sturzi îşi avea cuibul la câţiva iarzi depărtare de el şi se înfuriau grozav.

— Iarăşi l-a apucat pe nebunul ăla, spunea sturzul femelă. De ce nu face aşa în timpul zilei, dacă chiar trebuie să o facă? (Ea vorbea, desigur, prin ciripituri, dar sunt sigur că cele de mai sus reprezintă o traducere corectă.)

După un timp, tinerii sturzi se trezeau şi începeau să ciripească şi atunci mama devenea şi mai furioasă ca înainte.

— Nu poţi să-i spui ceva? Striga ea indignată soţului ei. Cum crezi că pot să adoarmă copiii, bieţii de ei, cu acest tărăboi îngrozitor care ţine toată noaptea? Am putea tot aşa de bine să locuim într-un gater.

Rugat în acest fel stăruitor, sturzul soţ îşi scotea calpul din cuib şi striga cu glas nervos, care parcă îşi cerea scuze.

— Ascultă, ştii, tu cel de colo, aş dori să nu te superi că te rog să taci un pic. Soţia mea spune că nu poate adormi copiii. Asta-i foarte rău, zău aşa.

— Ia auzi, răspundea cristeiul arogant. Fă să-ţi tacă nevasta: asta-i treaba ta.

Şi continua din nou, mai rău ca înainte.

Atunci o mierlă mamă, ce stătea puţin mai departe, se alătura la sfadă.

— Ei, ăsta are nevoie de o chelfăneală bună, nu să-i vorbeşti. Şi dacă aş fi bărbat, i-aş trage-o (Această remarcă o făcea pe un ton de dispreţ nimicitor şi se părea că se referă la o discuţie anterioară.)

— Aveţi întru totul dreptate, doamnă, replica d-na Sturz. Asta-i ce-i spun şi eu soţului meu, dar (cu vocea ridicată, astfel încât fiecare doamnă să poată auzi) el nu se mişcă, Doamne Dumnezeule, nici dacă eu şi copiii ar fi să murim în faţa ochilor lui din lipsă de somn!

— Ei, şi nu-i singurul, draga mea, fluiera mierla ca răspuns: toţi sunt la fel; apoi cu o voce mai mult tristă decât furioasă: dar cred că nu-i vina lor, bieţii de ei. Dacă n-ai în tine spirit adevărat de pasăre, n-ai ce-i face.

Mi-am încordat auzul în acel moment să aud dacă mierla tată a fost cât de cât mişcat de aceste reproşuri, dar singurul sunet pe care l-am putut detecta venind din vecini a fost acela al unui sforăit evident exagerat.

În acel moment întregul luminiş era treaz, exprimând puncte de vedere referitoare la acel cristei, care ar fi rănit, fără îndoială, o natură mai puţin împietrită.

— Să fiu al naibii, Bil, ciripea în mijlocul zarvei o vrăbiuţă de pădure obişnuită, dacă tipul nu-şi închipuie că acum cântă.

— Nu-i vina lui, replica Bill, cu o simpatie batjocoritoare. Cineva a pus un ban în automat şi el nu se mai poate opri.

Iritat de râsul pe care această remarcă îl provoca printre păsările tinere, cristeiul se silea să fie mai supărător ca oricând şi în acest scop îşi începea minunata sa imitaţie a zgomotului ascuţirii unui fierăstrău ruginit cu o pilă de oţel.

Dar la auzul acestui şuier, o cioară bătrână, pe care nu o puteai băga în sperieţi, strigă furioasă.

— Încetează o dată. Dacă am să cobor la tine o să te ciupesc de capul ăla ţicnit, să ştii.

Şi aşa se aşternea tăcerea pentru un sfert de oră, după care întreaga poveste începea din nou.