CAPITOLUL V
Brown şi MacShaughnassy au venit împreună sâmbătă după-amiază şi, imediat ce s-au uscat şi au băut puţin ceai, ne-am apucat de lucru. Jephson scrisese că nu va putea fi alături de noi până seara târziu, iar Brown a propus ca până la sosirea lui noi să ne ocupăm de problema intrigii.
— Ce-aţi zice ca fiecare din noi, spuse el, să schiţăm o acţiune? După aceea le putem compara ca să o alegem pe cea mai bună.
Am şi început să facem aşa. Subiectele în sine le-am uitat, dar îmi amintesc că la o apreciere ulterioară fiecare am ales-o pe cea proprie şi am fost atât de indignaţi faţă de critica aspră la care fusese supusă de către ceilalţi doi, încât am rupt-o şi, pentru următoarea jumătate de oră, am stat şi am fumat în tăcere.
Pe când eram foarte tânăr doream cu înfocare să cunosc părerea altor oameni despre mine şi despre lucrările mele; acum scopul meu principal este să evit să o mai aud. În acele zile, dacă mi s-ar fi spus că a apărut o jumătate de rând despre mine într-un ziar, aş fi traversat pe jos Londra să obţin acea publicaţie. Acum, când văd o coloană care are numele meu în titlu, mă grăbesc să împăturesc ziarul şi să-l pun cât mai departe de mine, învingându-mi curiozitatea naturală de a-l citi, spunându-mi:
— De ce ai face-o? Te-ar enerva doar pentru tot restul zilei.
În copilărie aveam un prieten. De atunci au intrat alţi prieteni în viaţa mea – prieteni foarte dragi şi preţioşi – dar niciunul din ei nu a fost pentru mine ceea ce a fost acest prieten. Deoarece el a fost primul meu prieten şi noi trăiam alături într-o lume care era mult mai mare decât aceasta – mai plină de bucurie şi de durere – în acea lume iubeam şi uram mai profund decât iubim şi urâm în această lume mai mică în oare am ajuns să trăiesc acum.
Şi el avea în el setea care-l caracterizează pe omul foarte tânăr de a fi criticat şi ne făcusem obiceiul să ne îndatorăm unul pe altul. Pe atunci nu ştiam că ceea ce înţelegeam de fapt când ceream o „critică” e o încurajare. Credeam că eram puternici – aşa se simte cineva la începutul bătăliei – şi că putem suporta să auzim adevărul.
În consecinţă, fiecare îi scotea în evidenţă celuilalt greşelile, iar această îndatorire ne preocupa atât de mult încât nu aveam niciodată timp să ne spunem unul altuia un cuvânt de laudă. Sunt convins că aveam fiecare o părere foarte bună despre talentul celuilalt, dar capetele noastre erau pline de maxime stupide. Ne spuneam:
— Există mulţi care laudă un om; numai prietenul său îi va spune greşelile.
Şi mai spuneam:
— Nimeni nu-şi vede propriile defecte, dar când acestea îi sunt arătate de altul el este recunoscător şi începe să şi le corecteze.
Pe măsură ce am ajuns să cunoaştem lumea mai bine, am reuşit să ne dăm seama de falsitatea acestor idei. Dar atunci era deja prea târziu, căci răul fusese făcut.
Când unul din noi scria ceva, îi citea celuilalt, iar când termina spunea:
— Acum spune-mi ce crezi despre asta: cinstit şi ca un adevărat prieten.
Aşa sunau cuvintele lui. Dar gândurile sale, deşi se poate să nu fi fost conştient de ele, erau:
— Spune-mi că este un text bine scris şi inteligent, prietene, chiar dacă nu crezi asta. Lumea este foarte crudă cu cei care nu au cucerit-o încă şi, deşi păstrăm o faţă nepăsătoare, inimile noastre tinere sunt crestate de zbârcituri. Adesea obosim şi devenim fricoşi. Nu e aşa, prietene? Nimeni nu are încredere în noi şi în orele noastre triste ne îndoim de noi înşine. Tu eşti camaradul meu. Tu ştii cât de mult din mine însumi am pus în această scriere pe care alţii o vor considera doar o lectură de o jumătate de oră liberă. Spune-mi că este bună, prietene. Încurajează-mă puţin, te rog!
Dar celălalt, plin de pofta de a critica, care este substitutul pentru cruzime adus de civilizaţie, răspundea mai mult sincer decât prietenos. Atunci cel care scrisese se îmbujora de mânie şi se schimbau cuvinte dispreţuitoare.
Într-o seară îmi citi o piesă pe care o scrisese. Erau multe lucruri bune în ea, dar existau şi greşeli (cum mai sunt în unele piese) şi pe acestea le-am depistat şi mi-am bătut joc de ele. Cu greu aş fi putut arăta faţă de piesă mai multă răutate inutilă, chiar dacă aş fi fost un critic profesionist.
Imediat ce m-am oprit din amuzamentul meu ca să răsuflu, el s-a ridicat şi, luându-şi manuscrisul de pe masă l-a rupt în două şi l-a aruncat în foc – trebuie să vă amintesc că era doar un om foarte tânăr – şi apoi, stând în faţa mea cu faţa albă, mi-a spus, nerugat de nimeni, părerea lui despre mine şi arta mea. După acest dublu eveniment este probabil inutil să vă spun că ne-am despărţit cât se poate de mânioşi.
Nu l-am mai văzut timp de ani de zile. Străzile vieţii sunt foarte aglomerate şi dacă nu ne mai ţinem de mină suntem repede îmbrânciţi la distanţă unul de altul. Când l-am întâlnit din nou a fost din pură întâmplare.
Plecasem de la Whitehall Rooms17 după un dineu public şi, bucuros de aerul răcoros al nopţii, mergeam încet acasă pe lângă Embankment18. Un om, umblând greoi pe sub copaci, s-a oprit când l-am depăşit.
— Nu mă puteţi servi cu un foc, şefule? Spuse ol. Vocea suna straniu venind de la silueta care o produsese.
Am aprins un chibrit şi l-am ţinut în dreptul lui, protejându-l cu mâinile. Când lumina slabă i-a iluminat faţa, am sărit înapoi şi am lăsat chibritul să cadă:
— Harry!
El mi-a răspuns cu un râs scurt, uscat.
— Nu ştiam că eşti tu, a spus el, sau nu te-aş fi oprit.
— Ce s-a întâmplat, cum ai ajuns aici, bătrâne? Am întrebat, punându-mi mâna pe umărul lui. Haina sa era neplăcut de unsuroasă şi mi-am tras din nou mâna cât mai repede am putut, încercând să o şterg pe ascuns cu batista.
— O, este o poveste lungă, răspunse el nepăsător şi prea obişnuită pentru a merita să fie povestită. Unii dintre noi urcă, după cum ştii alţii coboară Tu o duci destui de bine, după cum aud.
— Cred că da, am replicat; am urcat câteva măsuri pe un stâlp bine uns şi încerc să rămân acolo. Dar să vorbim despre tine. Pot face ceva pentru tine?
În clipa aceea treceam pe sub o lampă de gaz… Şi-a apropiat brusc faţa de mine şi lumina a căzut din plin şi nemilos pe ea.
— Arăt eu ca omul pentru care ai putea face ceva? Spuse el.
Am mers în tăcere unul lângă altul, eu căutând cuvinte care ar putea să-l convingă.
— Nu trebuie să-ţi baţi capul cu mine, a continuat el, după o vreme; mă simt destul de bine. Noi cei de aici de jos luăm viaţa uşor. De aceea nu avem nici o dezamăgire.
— De ce te-ai dat bătut ca un laş lipsit de putere? Am izbucnit cu furie. Aveai talent. Cu o perseverenţă obişnuită ai fi câştigat.
— Poate, replică el, cu acelaşi ton plin de indiferenţă. Presupun că n-am avut energie. Cred că dacă cineva ar fi crezut în mine asta m-ar fi ajutat. Dar nimeni nu a făcut-o şi în cele din urmă mi-am pierdut încrederea în mine. Şi când un om îşi pierde încrederea este ca un balon căruia i se scoate gazul.
Am ascultat cuvintele lui cu indignare şi uluire.
— Nimeni nu a crezut în tine! Am repetat. Dar eu întotdeauna am crezut în tine, ştii asta. Eu…
Apoi am făcut o pauză, amintindu-mi de critica noastră „candidă” pe care ne-o făceam unul altuia.
— Chiar ai crezut? Replică el liniştit. Nu te-am auzit niciodată spunând asta. Noapte bună.
Pe parcursul drumului nostru spre Strand am ajuns în vecinătatea Savoy-ului şi, în timp ce el vorbea, a dispărut după o cotitură întunecoasă de prin preajmă19.
Am luat-o grăbit după el, strigându-l pe nume, dar, deşi îi auzeam paşii iuţi cu puţin în faţa mea, aceştia au fost curând înghiţiţi de sunetul altor paşi şi, când am ajuns în scuarul unde era capela, i-am pierdut orice urmă.
Un poliţist stătea lângă gardul de metal al curţii bisericii şi l-am întrebat despre el.
— Ce fel de bărbat este, domnule? A întrebat el.
— Un domn înalt, subţire, îmbrăcat foarte sărăcăcios; ar putea fi confundat cu un vagabond.
— Ei, sunt o mulţime de felul acesta, oare trăiesc aici în oraş, replică omul. Mi-e frică că o să fie cam greu să-l găsiţi.
Astfel am auzit pentru a doua oară paşii lui pierzându-se şi am ştiut că nu-i voi mai auzi niciodată apropiindu-se.
Mă întrebam în timp ce mergeam mai departe – mi-am mai pus această întrebare înainte şi de atunci încoace – dacă Arta, chiar scrisă cu A mare, merită cu adevărat toată suferinţa produsă în mumele ei – dacă ea sau noi suntem mai buni după tot dispreţul şi batjocura, după toată invidia şi ura care se fac în numele ei.
Jephson a sosit pe la ora 9 cu feribotul. Am luat cunoştinţă de acest lucru izbindu-ne cu capetele de pereţii salonului.
Unul sau altul tot îşi lovea capul ori de câte ori sosea feribotul. Era o maşină mare şi greoaie, iar barcagiul feribotului era un conducător neîndemânatic al bărcii cu fundul plat. El recunoştea asta deschis, ceea ce îi făcea cinste. Dar nu făcea nici o încercare pentru a se corecta; aici greşea el. Metoda lui era de a aranja barca înainte de a porni, cu vârful în direcţia în care dorea să meargă, iar apoi o împingea cu forţa cu ajutorul prăjinei, fără să se uite vreodată în spatele său, până ce era oprit brusc de ceva. Acesta era câteodată malul, alte ori câte o barcă, ocazional un vas cu aburi şi cam de la şase la douăsprezece ore pe zi era locuinţa noastră plutitoare. Faptul că nu a reuşit niciodată să ne strice această casă vorbeşte mult în favoarea celui care a construit-o.
Într-o zi ne-a izbit cu o forţă colosală. În acel moment Amenda mergea pe coridor, iar consecinţele pentru ea au fost faptul că a primit o lovitură violentă întâi în partea stângă a capului şi apoi în cea dreaptă.
Era obişnuită să primească o izbitură ca un lucru perfect natural şi să o considere drept un semn de salut din partea băiatului care sosise, dar această dublă izbitură a supărat-o: atâta „stil” era nelalocul lui din partea unui simplu băiat de pe feribot. Ca urmare s-a repezit la el extrem de indignată.
— Ce crezi că eşti? Ţipă ea, în timp ce-şi echilibra socotelile pocnindu-l peste urechi, mai întâi dintr-o parte şi apoi din alta, o torpilă? Ce cauţi aici de fapt? Ce doreşti?
— Nu vreau nimic, explică băiatul, frecându-şi capul; am adus un domn.
— Un domn? Spuse Amenda privind în jur, dar nevăzând niciunul. Ce domn?
— Un domn voinic cu o pălărie de paie, a răspuns băiatul, privind zăpăcit cu ochi man în jur.
— Ei bine, unde e atunci? Întrebă Amenda?
— Habar n-am, replică băiatul cu o voce speriată. Stătea aici, la celălalt capăt al bărcii, fumând o ţigară de foi.
Tocmai atunci a apărut deasupra apei un înotător epuizat şi înfuriat, care se lupta cu apa între casa noastră plutitoare şi mal.
— O, uite-l! Strigă băiatul încântat, evident foarte uşurat de această soluţie cu totul satisfăcătoare a misterului; trebuie să fi căzut din barcă.
— Ai întru totul dreptate, băiete, exact aşa a şi făcut, şi iată-ţi plata pentru că l-ai ajutat să o facă. Spunând aceasta, prietenul meu ud până la piele, care se căţărase pe punte, s-a aplecat într-o parte şi, urmând excelentul exemplu al Amende, şi-a revărsat sentimentele asupra capului băiatului.
— Există o reflecţie mângâietoare făcută în legătură cu această afacere luată în ansamblu şi aceasta e faptul că băiatul de pe feribot şi-a primit în cele din urmă răsplata potrivită pentru serviciile sale. Întotdeauna m-am simţit înclinat să-i dau ceva eu însumi. Cred că era, fără excepţie, cel mai neîndemânatic şi mai stupid băiat pe care l-am întâlnit vreodată şi asta spune foarte mult.
Mama sa a sugerat ca pentru trei şilingi şi şase peni pe săptămână, el „să ne fie de ajutor la toate” câteva ore în fiecare dimineaţă.
Chiar astea au fost cuvintele bătrânei, iar eu le-am repetat Amendei.
— Acesta e James, Amenda, am spus eu. Va veni la noi în fiecare dimineaţă la ora 7 şi ne va aduce laptele şi scrisorile, iar de atunci până la ora 9 ne va fi de ajutor la toate.
Amenda n-a avut încredere în el.
— După cum arată, va fi o schimbare a ocupaţiei pentru el, domnule, aş spune eu, remarcă ea.
După aceea, ori de câte ori o ciocnitură mai grozavă decât de obicei sau câte o izbitură care-ţi îngheţa sângele în vine ne făcea să sărim de pe locurile noastre şi să strigăm:
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat?
Amenda replica:
— O, e doar James, coniţă, care ne e de ajutor la toate.
Orice ridica, scăpa pe jos; orice atingea strica; lângă orice se apropia şi nu era bine fixat, răsturna; dacă era bine fixat, îl răsturna pe el. Aceasta nu era neatenţie: părea a fi un dar natural. Sunt convins că niciodată în viaţa lui nu a cărat undeva o căldare plină cu ceva fără a cădea peste ea înainte de a ajunge acolo. Una din îndatoririle lui era de a uda florile de pe acoperiş. Din fericire pentru flori, Natura, în vara aceea, dăduse de băut cu o generozitate suficientă pentru a satisface cea mai inveterată sugativă vegetală: altfel toate pliantele de pe barca noastră ar fi murit de uscăciune. Nu au primit de la el nici o singură picătură de apă. Tot timpul lua apă pentru ele, dar nu ajungea niciodată acolo cu ea. De regulă răsturna găleata chiar înainte de a o urca plină pe barcă, iar acesta era cel mai bun lucru care se putea întâmpla, căci apa se întorcea pur şi simplu înapoi în fluviu şi nu făcea nici un rău nimănui. Uneori, totuşi, el reuşea să o ridice pe barcă, iar atunci şansele erau ca el să o verse, fie pe punte, fie pe coridor. Din când în când reuşea să urce scara pe jumătate înainte de a surveni accidentul. De două ori aproape că a ajuns sus şi o dată a ajuns chiar pe acoperiş. Ce s-a întâmplat cu ocazia aceea memorabilă acolo nu vom şti niciodată. Băiatul însuşi, când a fost cules de pe jos, noi a putut explica nimic. Se presupune că şi-a pierdut capul din cauza mândriei de a fi încercat şi de a fi reuşit fapte vitejeşti pe care nici pregătirea sa anterioara şi nici însuşirile sale naturale nu i-ar fi permis să le fi încercat. Oricum ar fi fost, rămâne faptul că principala cantitate de apă a pătruns înăuntru pe hornul de la bucătărie şi că băiatul şi găleata goală au sosit împreună pe punte, înainte de a şti că porniseră într-acolo.
Când nu mai găsea nimic de stricat, încerca să nu-şi stea în cale, pentru a-şi face lui însuşi un rău. Nu putea fi sigur că reuşeşte să păşească în siguranţă de pe propria lui barcă cu fundul plat pe vapor: cel mai adesea îşi prindea piciorul în lanţ sau se împiedica de prăjina pentru împins barca şi ateriza pe burtă.
Amenda obişnuia să-i împărtăşească durerea.
— Mamei tale ar trebui să-i fie ruşine, am auzit-o spunându-i într-o dimineaţă. Nu ar fi trebuit să te înveţe să mergi. Tu ai nevoie de un ţarc pe roţi.
Era un băiat binevoitor, dar prostia lui era supranaturală. În acel an a apărut pe cer o cometă şi toată lumea vorbea despre ea. Într-o zi mi-a spus:
— Vine o cometă, nu-i aşa, domnule? Vorbea despre ea ca şi cum ar fi fost vorba de circ.
— Vine! Am răspuns! Nu ai văzut-o?
— Nu, domnule.
— Ei bine, uită-te la ea deseară. Merită să o vezi.
— Daa, domnule, aş vrea să o văd… Are coadă, nu-i aşa domnule?
— Da, o coadă foarte frumoasă.
— Daa, domnule, am auzit că are o coadă. Unde trebuie să mergi ca să o poţi vedea, domnule?
— Să mergi! Nu e nevoie să mergi nicăieri. O vei vedea în propria ta grădină la ora zece seara.
Mi-a mulţumit şi, căzând peste un sac de cartofi, a plonjat cu capul înainte în barca lui şi a plecat în dimineaţa următoare l-am întrebat dacă văzut cometa.
— Nu, domnule, nu am putut-o vedea nicăieri.
— Te-ai uitat?
— Daa, domnule. M-am uitat tare mult.
— Pentru Dumnezeu, cum de ai reuşit să nu o vezi atunci? Am exclamat. A fost o noapte destul de senină. Unde te-ai uitat?
— În grădina noastră, domnule. Unde mi-aţi spus.
— Unde în grădină, se amestecă în vorbă Amenda, care se întâmplă să fie prin preajmă: sub tufele de agrişe?
— Daa, peste tot.
Asta făcuse el: luase lampa din grajd şi căutase cometa peste tot în grădină.
Dar ziua în care a doborât propriul său record de prostie a fost trei săptămâni mai târziu. MacShaughnassy stătea cu noi atunci şi în acea vineri ne-a făcut o salată după o reţetă dată de mătuşa lui. Sâmbătă dimineaţa toţi eram, desigur, foarte bolnavi. Întotdeauna toată lumea era grozav de bolnavă după ce mânca orice fel de mâncare preparată de MacShaughnassy. Unii încercau să, explice acest fapt vorbind volubil despre „cauză şi efect”. MacShaughnassy susţine că e pur şi simplu o coincidenţă.
— De unde ştii, spunea el, că nu te-ai fi îmbolnăvit dacă nu ai fi mâncat? Acum nu eşti în apele tale, oricine poate vedea asta şi-mi pare foarte rău pentru tine, clar orice ai spune, dacă nu ai fi mâncat din salata aceea, ţi-ar fi fost mult mai rău – poate erai chiar mort. Şi tot restul zilei îşi lua faţă de tine atitudinea unui om care te-a scos din mormânt.
În clipa când a sosit Jimmy, am pus mâna pe el.
— Jimmy, i-am spus, trebuie să alergi cât poţi de repede la farmacie. Nu te opri pentru nimic în lume. Spune să-ţi dea ceva pentru colică – rezultatul otrăvirii vegetale. Trebuie să fie ceva foarte puternic şi destul pentru patru persoane. Nu uita să fie ceva care să contracareze efectele otrăvirii cu vegetale. Grăbeşte-te, sau va fi prea târziu.
Emoţia mea s-a transmis băiatului. S-a rostogolit înapoi în barca sa şi a pornit repede în larg. L-am urmărit trăgând la mal şi dispărând în direcţia satului.
A trecut o jumătate de oră, dar Jimmy nu s-a întors. Niciunul nu avea suficientă energie ca să pornim după el. Aveam doar atâta energie cât să stăm nemişcaţi şi să-l ponegrim lipsiţi de vlagă. La sfârşitul unei ore ne simţeam toţi mult mai bine. După o oră şi jumătate eram bucuroşi că nu se întorsese când ar fi trebuit sa se fi întors şi eram doar curioşi să ştim ce s-a întâmplat cu el.
Seara, când ne plimbam prin sat, l-am văzut stând lângă uşa deschisă a căsuţei marnei lui, învelit cu un şal. Arăta obosit şi bolnav.
— Ei, Jimmy, am spus, ce s-a întâmplat cu tine? De ce nu te-ai întors azi dimineaţă?
— Nu am putut, domnule, a răspuns Jimmy. Am fost aşa de bolnav că mama m-a băgat în pat.
— Păreai bine, dimineaţă, am spus; ce te-a îmbolnăvit?
— Ce mi-a dat domnul Jones, domnule: mi-a făcut groaznic de rău.
O lumină mă tulbură.
— Ce-ai spus, Jimmy, când ai ajuns la, magazinul domnului Jones? Am întrebat.
— L-am spus ce aţi spus dumneavoastră, domnule: să-mi dea ceva pentru a contracara efectul otrăvirii vegetale. Şi că trebuie să fie foarte puternic şi destul pentru patru oameni.
— Şi ce a spus el?
— A spus doar că asta e o prostie de-a dumneavoastră, domnule, şi că ar fi mai bine să iau o doză pentru o singură persoană pentru început şi apoi m-a întrebat dacă am mâncat din nou mere verzi.
— Şi tu ce i-ai spus?
— Daa, domnule, i-am spus c-am mâncat câteva şi el a spus că aşa-mi trebuie şi că speră să-mi fie învăţătură de minte. Şi apoi a pus ceva spumos într-un pahar şi mi-a spus să beau.
— Şi ai băut?
— Daa, domnule.
— Nu ţi-a trecut de loc prin minte, Jimmy, că nu aveai nimic, că nu te-ai simţit niciodată mai bine în viaţa ta şi că nu aveai nevoie de medicament?
— Nu, domnule.
— Nu ţi-a trecut prin minte nici doar o scânteiere de gând în legătură cu asta, Jimmy, de la început până la sfârşit?
— Nu, domnule.
Oamenii care nu l-au întâlnit niciodată pe Jimmy nu cred povestea aceasta. Ei argumentează că premisele ei sunt în dezacord cu legile cunoscute care guvernează natura umană, că detaliile ei nu se pun de acord cu media probabilităţii. Oamenii care l-au văzut şi eu stat de vorbă cu Jimmy o acceptă cu o încredere desăvârşită.
Sosirea lui Jephson – pe care cred că cititorul nu l-a uitat în întregime – ne-a înviorat considerabil. Jephson era întotdeauna în formă când toate celelalte lucruri erau în cea mai rea formă. Nu că lupta în maniera lui Mark Tapley20 pentru a părea foarte vesel când era foarte deprimat, ci nenorocirile neînsemnate şi ghinioanele într-adevăr îl amuzau cu adevărat şi-i dădeau curaj. Cei mai mulţi dintre noi ne evocăm experienţele neplăcute cu o afecţiune amuzantă; Jephson poseda acela filosofie robustă care-i dădea posibilitatea să se bucure chiar în timpul desfăşurării lor. Sosi ud până la piele, dar chicotind nestăpânit la ideea de a fi venit în vizită pe o casă plutitoare pe o astfel de vreme.
Sub influenţa sa prietenoasă, liniile dure ale feţelor s-au îmblânzit şi până la ora cinci eram independenţi faţă de vreme, cum ar trebui să fie toţi englezii şi englezoaicele care vor să se bucure de viaţă.
Mai târziu, ca şi cum ar fi fost descurajată de indiferenţa noastră, ploaia a încetat şi ne-am scos scaunele afară pe punte şi am stat uitându-ne cum fulgerele îşi continuau jocul fără încetare. Apoi, deloc nefiresc, conversaţia noastră s-a îndreptat pe un canal mai serios şi am început să relatăm povestiri care tratau latura sumbră şi misterioasă a vieţii. Unele din acestea merită să fie amintite, în timp ce altele nu. Aceea oare a lăsat impresia cea mai puternică asupra minţii mele a fost povestea cane ne-a spus-o Jephson.
Eu relatasem o experienţă proprie oarecum ciudată. Într-o zi am întâlnit pe Strand un om care credeam că-l ştiam foarte bine, deşi nu-l văzusem de ani de zile. Am mers împreună spre Charing Cross, iar acolo ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit. În dimineaţa următoare am menţionat această întâlnire unui prieten comun şi atunci am aflat pentru prima daltă că omul murise cu şase luni înainte.
Deducţia naturală era aceea că eu confundasem un om cu altul, o eroare care, neavând o memorie bună pentru feţe, o repetam adesea. Ceea ce era remarcabil în legătură cu această poveste, era însă că pe tot parcursul plimbării noastre am conversat cu omul sub impresia că era celălalt om, cel mort şi, prin coincidenţă sau nu, replicile lui nu mi-au sugerat niciodată greşeala pe care am făcut-o.
Imediat ce am terminat, Jephson, care ascultase foarte gânditor, m-a întrebat dacă cred în spiritism „în toate manifestările lui”.
— Asta e o întrebare foarte generală, am răspuns. Ce înţelegi prin „spiritism în toate manifestările lui”?
— Ei bine, crezi că spiritele celor morţi au nu numai puterea de a revizita această lume atunci când vor, ci şi puterea de acţiune sau mai degrabă aceea de a provoca acţiuni atunci când sunt aici? Să vă dau un exemplu precis. Un prieten spiritist, un om inteligent şi în nici un caz fantezist, mi-a spus odată că o masă, prin intermediul căreia spiritul unui prieten obişnuia să comunice cu el, a înaintat într-o noapte încet prin cameră spre el, nesilită de nimeni, în timp ce stătea singur, şi l-a împins strângându-l la perete. Acum poate vreunul din voi crede asta, sau nu?
— Eu aş putea, şi-a asumat Brown răspunderea unui răspuns, dar înainte de-a o face, aş dori să fiu prezentat prietenului care ţi-a spus această poveste. Vorbind în general, a continuat el, mi se pare că diferenţa între ceea ce noi numim natural şi supranatural este pur şi simplu deosebirea dintre frecvenţa şi raritatea unui lucru. Având în vedere fenomenele pe care suntem siliţi să le admitem, cred că este ilogic să nu credem în ceva ce nu suntem în stare să contrazicem.
— În, ceea ce mă priveşte, a remarcat MacShaughnassy, eu cred mult mai uşor în capacitatea spiritelor prietene de a oferi spectacole neobişnuite, ca cele puse pe socoteala lor, decât cred în dorinţa lor de a proceda astfel.
— Vrei să spui, adăugă Jephson, că nu poţi înţelege de ce un spirit, nesilit, aşa cum suntem noi, de exigenţele societăţii, ar vrea să-şi petreacă serile purtând o conversaţie forţată şi copilărească cu o cameră plină de oameni anormal de neinteresanţi.
— Asta este exact ce nu pot înţelege, fu de acord MacShoughnassy.
— Nici eu, spuse Jephson. Dar mă gândeam la ceva cu totul diferit. Presupunând că un om a murit cu cea mai scumpă dorinţă neîmplinită, credeţi că spiritul lui ar putea avea putere să se întoarcă pe pământ ca să desăvârşească lucrul întrerupt?
— Ei bine, răspunse MacShaughnassy, dacă admitem posibilitatea că spiritele îşi păstrează cât de cât oarecare interes în afacerile acestei lumi, este cu siguranţă mai rezonabil să ni le imaginăm angajate într-o treabă de genul celei sugerate, decât să credem că se îndeletnicesc cu oferirea de spectacole constând din simple trucuri de salon. Dar unde vrei să ajungi?
— Ei, la asta, replică, Jephson, aşezându-se călare pe scaun şi rezemându-şi braţele pe spătar. În dimineaţa asta, un bătrân doctor francez mi-a spus următoarea poveste la spital. Faptele reale sunt puţine şi simple; tot ce se cunoaşte se poate citi în rapoartele poliţiei din Paris de acum 62 de ani.
Totuşi, partea cea mai importantă a cazului este partea care nu este cunoscută şi care nu va fi niciodată cunoscută.
Povestirea începe cu un mare rău făcut de un om altuia. Care era răul nu ştiu. Sunt înclinat totuşi să cred că era legat de o femeie. Cred asta deoarece cel care fusese nedreptăţit îl ura pe cel care îi făcuse răul cu o astfel de ură cum nu se aprinde prea des în mintea unui bărbat, dacă nu este stârnită1 de amintirea respiraţiei urnei femei. Totuşi, asta este doar o presupunere, iar problema este neimportantă. Omul care făcuse răul a fugit, iar celălalt a pornit după el. A devenit o cursă fără ocolişuri, primul având avantajul că a plecat cu o zi mai înainte. Parcursul a fost lumea întreagă, în joc fiind viaţa primului om.
Călătorii erau puţini şi la mare distanţă unul de altul în acele zile şi asta făcea ca drumul să fie uşor de urmat. Primul om, neştiind niciodată cât de departe sau de aproape era celălalt în spatele său şi sperând din când în când că l-ar fi putut înşela, se odihnea puţin. Cel de al doilea om, ştiind întotdeauna exact cât de departe era primul în faţa sa, nu se oprea niciodată şi astfel, în fiecare zi, omul care era îmboldit de Ură se apropia de omul oare era îmboldit de Frică.
Într-un oraş, răspunsul la întrebarea veşnic neschimbată era:
— La ora şapte seara trecută, domnule.
— La şapte… ah, optsprezece ore. Daţi-mi ceva să mănânc, repede, în timp ce puneţi caii la trăsură.
La următorul calcul vor fi doar şaisprezece ore.
Trecând pe lângă o cabană singuratică, domnul şi-a scos capul pe fereastră.
— De cât timp a trecut pe drumul acesta o trăsură cu un domn înalt şi blond în ea?
— Una ca asta a trecut devreme dimineaţă, domnule.
— Mulţumesc, mergi mai departe. 100 de franci pentru fiecare din voi dacă treceţi prin defileu înainte de revărsarea zorilor.
— Şi cât daţi pentru caii morţi, domnule?
— De două ori valoarea lor în viaţă.
Într-o zi, omul care era condus de Frică, a ridicat privirile şi a văzut în faţă uşa deschisă a unei catedrale şi, intrând, a îngenunchiat şi s-a rugat. S-a rugat mult şi fierbinte, căci bărbaţii, când sunt la mare ananghie, se agaţă cu înflăcărare de firele credinţei. S-a rugat să fie iertat de păcat şi, mai important încă, să fie iertat de consecinţele păcatului şi să fie izbăvit de adversarul său; şi la câteva scaune distanţă de el, cu faţa spre el stătea îngenunchiat duşmanul său, rugându-se şi el.
Dar rugăciunea celui de al doilea bărbat, fiind doar o mulţumire, a fost scurtă, aşa încât atunci când primul om şi-a ridicat privirea, a văzut faţa duşmanului său privindu-l ţintă pe deasupra scaunelor, cu un zâmbet batjocoritor pe faţă.
Nu a făcut mici o încercare să se ridice, ci a rămas îngenunchiat, fascinat de expresia de bucurie care strălucea în ochii celuilalt bărbat. Iar celălalt bărbat a mutat unul câte unul scaunele cu spătar înalt şi a venit spre el cu paşi uşori.
Apoi, exact în clipa în care omul căruia i se făcuse răul a ajuns lângă cel care îi făcuse rău, plin de bucurie că îi venise în fine rândul, din turnul catedralei a izbucnit un dangăt brusc de clopote, iar omul a cărui ocazie sosise a simţit cum i se frânge inima şi a căzut pe spate mort cu acel zâmbet batjocoritor încă fluturându-i în jurul gurii.
Şi a rămas astfel întins pe jos.
Atunci omul care făcuse răul s-a ridicat şi a ieşit, mulţumindu-i lui Dumnezeu.
Nu se ştie ce s-a întâmplat cu trupul celuilalt om. Era doar trupul unui străin care murise brusc în catedrală. Nu s-a găsit nimeni oare să-l identifice şi nimeni care să-l ceară.
Au trecut anii, iar supravieţuitorul acestei tragedii a devenit un cetăţean demn şi util şi un om de ştiinţă vestit.
În laboratorul său erau multe obiecte care îi erau necesare în cercetări şi printre ele se distingea un schelet de om aşezat într-un colţ. Era un schelet foarte vechi şi prea adesea reparat; într-o zi mult aşteptatul sfârşit sosi, când acesta se prăbuşi în bucăţi. Astfel a devenit necesar să cumpere altul.
Omul de ştiinţă vizită un negustor pe care-l ştia bine, un bătrânel cu faţa ca de pergament care ţinea un magazin murdar, unde nu se vindea niciodată nimic, la umbra turnurilor de la Notre Dame.
Bătrânelul cu faţa ca de pergament avea tocmai lucrul pe care-l dorea domnul: un obiect de studiu neobişnuit de frumos şi bine proporţionat. Va fi trimis şi montat în laboratorul domnului chiar în acea după amiază.
Negustorul s-a ţinut de cuvânt. Când domnul a intrat în acea seară în laborator, obiectul era la locul său.
Domnul s-a aşezat în scaunul său cu spătar înalt şi a încercat să-şi adune gândurile. Dar gândurile lui erau neobişnuite şi predispuse să, hoinărească şi să o ia întotdeauna într-o anumită direcţie.
Domnul a deschis un volum mare şi a început să citească. A citit despre un om care a nedreptăţit un altul şi a fugit de el, celălalt om urmărindu-l. Descoperindu-se citind aceasta, a închis cartea furios şi s-a îndreptat spre fereastră şi a rămas lângă ea privind afară. A văzut în faţa sa naosul străbătut de soare al unei mari catedrale, iar pe pietre zăcea un om mort, cu un zâmbet batjocoritor pe faţă.
Blestemându-se că este nebun, s-a întors râzând. Dar râsul i-a fost de scurtă durată, căci i se părea că în cameră mai era şi altcineva care râdea. A încremenit dintr-o dată, cu picioarele ca lipite de podea şi a ascultat un timp: apoi a cercetat cu ochii de unde părea că vine sunetul. Dar obiectul alb ce stătea acolo rânjea doar.
Domnul şi-a şters transpiraţia rece de pe cap şi de pe mâini şi a fugit afară.
Timp de două zile nu a mai intrat în cameră. A treia zi, spunându-şi că temerile sale erau asemeni celora ale unei fete isterice, a deschis uşa şi a intrat. Pentru a se ruşina de teama sa, a luat lampa în mână şi traversând spre colţul unde stătea scheletul, l-a examinat. Un set de oase cumpărate cu trei sute de franci! Era el un copil să se sperie de aşa o gogoriţă?
A ţinut lampa sus în dreptul feţei obiectului care rânjea. Flacăra lămpii a pâlpâit, ca şi cum o respiraţie slabă ar fi trecut peste ea. Omul şi-a explicat aceasta spunând că pereţii casei erau vechi şi crăpaţi şi că vintul se putea strecura pe undeva. Şi-a repetat această explicaţie în timp ce traversa din nou camera, mergând cu spatele înainte, cu ochii fixaţi pe schelet. Când a ajuns la birou, s-a aşezat şi a strâns braţele scaunului până ce degetele i s-au albit.
A încercat să lucreze, dar orbitele goale ale craniului care rânjea păreau că-l trag spre ele. S-a ridicat şi s-a luptat cu dorinţa de a fugi din cameră, ţipând. Privind cu teamă în jurul său, ochii i-au căzut pe un paravan înalt, aşezat în faţa uşii. S-a tras spre el şi l-a plasat între el şi schelet, astfel încât să nu-l poată vedea şi nici să fie văzut de acesta. Apoi s-a aşezat din nou să lucreze. Câtva timp s-a silit să se uite la cartea din faţa sa, dar în cele din urmă, incapabil de a se mai controla, şi-a lăsat ochii să-şi urmeze propria pornire.
Ar fi putut fi foarte bine o halucinaţie. Din întâmplare ar fi putut aşeza paravanul aşa încât să, favorizeze o astfel de idee. Dar ce a văzut era o mână din oase ieşind de după colţul paravanului şi, cu un strigăt, căzu pe duşumea leşinat.
Oamenii din casă au intrat alergând şi ridicându-l l-au scos afară şi l-au întins pe pat. Imediat ce şi-a revenit, prima sa întrebare a fost unde au găsit scheletul, unde era când au intrat în cameră? Ei au spus că l-au văzut stând acolo unde stătea întotdeauna şi apoi au coborât în cameră să verifice din nou, în urma rugăminţilor lui frenetice. S-au întors încercând să-şi ascundă zâmbetele; el i-a ascultat vorbind despre extenuare şi despre necesitatea de schimbare şi odihnă şi le-a spus să facă ce vor cu el.
Aşa că timp de multe luni uşa laboratorului a rămas încuiată. Apoi a venit o seară de toamnă rece, când omul de ştiinţă a deschis-o din nou şi a închis-o în urma sa.
A aprins lumina şi şi-a adunat instrumentele şi cărţile în jurul său şi s-a aşezat în faţa lor în scaunul său cu spătar înalt. Şi vechea teroare i s-a reîntors.
Dar de data asta el voia să-şi domine spaima. Nervii îi erau mai puternici acum, iar creierul mai limpede; va lupta cu frica sa iraţională. A mers spre uşă şi s-a încuiat pe dinăuntru şi a aruncat cheia în celălalt capăt al camerei, unde a căzut printre recipiente şi sticle cu un zăngănit plin de ecou.
Mai târziu, bătrâna sa menajeră, făcându-şi ultima tură, i-a bătut la uşă şi i-a urat noapte bună, aşa cum îi era obiceiul. Nu a primit nici un răspuns la început şi, enervându-se, a bătut mai tare şi a strigat din nou: în cele din urmă i-a venit un răspuns de „noapte bună”.
Atunci s-a gândit puţin la acest răspuns, dar mai târziu şi-a amintit că vocea care îi răspunsese era aspră, stranie şi mecanică. Încercând să o descrie, ea a asemănat-o cu o voce pe care şi-ar fi imaginat-o venind de la o statuie.
În dimineaţa următoare, uşa a rămas tot încuiată. Nu era un lucru neobişnuit pentru el să lucreze toată noaptea şi până târziu în ziua următoare, aşa că nimeni nu a fost surprins. Când, totuşi, a venit seara şi el tot nu a apărut, servitorii lui s-au adunat în faţa camerei, amintindu-şi ce se întâmplase odată mai înainte.
Au ascultat, dar nu au putut auzi nici un sunet Au împins de uşă şi l-au strigat, apoi au bătut cu pumnii în tăbliile de lemn. Dar nici un sunet nu venea din camera.
Alarmându-se, s-au hotărât să spargă uşa şi, după multe lovituri, aceasta a cedat şi ei au năvălit înăuntru.
El se ţinea drept în scaunul său cu spătar înalt. Au crezut la început că murise în somn. Dar când s-au apropiat şi lumina a căzut pe el, au văzut urmele livide ale unor degete osoase în jurul gâtului său, iar ochii săi trădau o spaimă cum nu se vede adesea în ochii unui om.
Brown a fost primul care a rupt tăcerea care a urmat. M-a întrebat dacă am nişte coniac la bord. A spus că simte că i-ar face bine un strop de coniac înainte de a merge la culcare. Asta este unul din farmecele principale ale povestirilor lui Jephson ele te fac întotdeauna să simţi că vrei să bei puţin coniac.
