CAPITOLUL IX

Discuţia s-a iscat astfel. Propusesem o căsătorie între eroul nostru negativ şi fiica unui farmacist local, o fată de o nobleţe rară şi curată la cuget, unica dar merituoasa prietenă a eroinei.

Brown refuză să-şi dea consimţământul pe motivul improbabilităţii unei astfel de uniuni.

— Ce naiba l-ar face să se căsătorească cu ea? Întrebă el.

— Dragostea! Am replicat eu. Dragostea, care arde la fel de puternic în pieptul celui mai meschin ticălos ca şi în inima mândră a tânărului bun.

— Încerci să fii amuzant şi distractiv, răspunse Brown cu severitate, sau să presupunem că discuţi problema cu seriozitate? Ce atracţii ar putea avea o astfel de fată pentru un om ca Reuben Neil?

— Toate genurile de atracţii, am replicat eu. Ea este exact contrastul său moral. Este frumoasă şi dacă mi e destul de frumoasă, putem să o retuşăm un pic şi, când moare tatăl ei, îi va rămâne magazinul.

— În plus, am adăugat, ar face povestea să pară mai naturală dacă toţi s-ar întreba ce naiba i-ar fi putut face să se căsătorească unul cu altul.

Brown nu şi-a mai irosit alte cuvinte cu mine, ci s-a întors spre MacShaughnassy.

— Ţi-l poţi imagina pe prietenul nostru Reuben cuprins de o dorinţă arzătoare să se căsătorească cu Mary Holme? Întrebă el cu un zâmbet.

— Desigur că pot, a spus MacShaughnassy. Îmi pot imagina orice şi crede orice despre oricine. Doar în romane oamenii acţionează rezonabil şi în conformitate cu ceea ce se aşteaptă de la ei. Am cunoscut un bătrân căpitan de vapor care obişnuia să citească „Jurnalul tinerelor doamne” în pat şi să plângă pe el. Am cunoscut un agent de pariuri care purta întotdeauna la el în buzunar poeziile lui Browning31, pentru a le studia în tren. Am cunoscut un doctor din Harley Street care a făcut la 48 de ani o pasiune bruscă şi copleşitoare pentru optul zburător şi îşi petrecea fiecare oră pe care o putea smulge practicii medicale la un bâlci sau la altul, unde zbura de trei peni, tură după tură. Am cunoscut un critic literar care oferea portocale (şi nu din cele otrăvite) copiilor. Un om nu este un singur personaj, ci o duzină de personaje, unul din ele devenind proeminent, celelalte unsprezece rămânând mai mult sau mai puţin dezvoltate. Am cunoscut odată un om ale cărui două personaje erau de valoare egală, fapt care a dus la consecinţe specifice.

L-am rugat să ne relateze cazul şi el a făcut-o.

— Era un absolvent al colegiului Balliol32, a spus Macshaughnassy, iar numele său de botez era Joseph. Atunci când l-am cunoscut era membru al clubului „Devonshire” şi cred că era cea mai extraordinara persoană pe care am întâlnit-o eu vreodată. Îşi bătea joc de „Saturday Review”33 spunând că e revista preferată a clubului literar suburban şi de „Atheneum”34, ca de organul comercial al scriitorului fără succes. Thackeray35, considera el, era pe drept îndreptăţit la poziţia sa de autor preferat al funcţionarului cultivat, iar pe Carlyle36 îl considera ca exponent al artizanului serios. Nu citea niciodată autori în viaţă, dar asta nu-l împiedica să-i critice cu dispreţ. Singurii reprezentanţi ai secolului nouăsprezece pe care i-a lăudat vreodată erau câţiva romancieri francezi obscuri, despre care, cu excepţia lui, nu auzise nimeni. Avea propria lui părere despre Dumnezeu şi avea rezerve asupra Paradisului pentru contingentul puternic de rezidenţi din Clapham37, aflat acolo. Umorul îl făcea trist, iar prezenţa sentimentului îl îmbolnăvea. Arta îl irita, iar ştiinţa îl plictisea. Îşi dispreţuia propria familie şi îi displăceau toţi ceilalţi. Căsca pentru a face exerciţiu fizic, iar conversaţia sa era în principal limitată la o ridicare din umeri ocazională.

Nimeni nu-l simpatiza, dar toţi îl respectau. Îi erai recunoscător pentru bunăvoinţa sa de a trăi.

Într-o vară pescuiam la Norfolk Broads38, şi într-o zi de sărbătoare bancară39, gândindu-mă că mi-ar place să-l văd pe artistul de music hall Harry Londonezul, aflat în plină glorie, am plecat urmărit de aceste gânduri la Yarmouth40. Plimbându-mă pe ţărmul mării într-o seară, dintr-o dată m-am trezit în faţa a patru exemplare remarcabile al e acestui tip de artist. Se îndemnau unul pe altul în spectacolul lor nebunesc şi ciudat, mergând braţ la braţ. Cel care era cel mai aproape de drum cânta la un acordeon neobişnuit de răguşit, iar ceilalţi trei zbierau refrenul unui cântec de music-hall, eroina căruia părea să fie o anume „Hemmer”41.

S-au întins chiar de-a curmezişul trotuarului, silind toate femeile şi copiii pe care-i întâlneau să treacă pe carosabil. Am rămas pe bordură, iar când au trecut frecându-se de mine, ceva în faţa celui cu acordeonul m-a frapat ca fiind familiar.

M-am întors şi i-am urmat. În mod evident, se distrau extraordinar de bine. La fiecare fată pe lângă care treceau strigau:

— Oh, micuţă tartă cu dulceaţă! Şi fiecărei doamne în vârstă i se adresau cu „Mămică”. Cel mai zgomotos şi cel mai vulgar dintre cei patru era cel cu acordeonul.

I-am urmat pe dig şi apoi, depăşindu-i în grabă, i-am aşteptat sub o lampă cu gaz. Când bărbatul cu acordeonul veni la lumină şi l-am văzut clar, am tresărit. După faţă aş fi putut jura că era Joseph, dar toate celelalte elemente legate de el făceau această presupunere imposibilă. Lăsând la o parte timpul şi locul şi făcând abstracţie de comportare, tovarăşii săi şi instrumentul la care cânta, ceea ce rămânea era suficient pentru a face această sugestie absurdă. Joseph era întotdeauna proaspăt bărbierit; acest tânăr avea o mustaţă murdară şi un început de favoriţi roşii. Era îmbrăcat în cel mai strigător costum în carouri.pe care l-am văzut vreodată în afara scenei. Purta ghete de lac cu butoni din perle şi o cravată care mai demult ar fi provocat căderea fulgerului din aer. Avea pe cap o pălărie joasă de tip gambetă şi între buze o ţigară de foi mare, rău mirositoare.

Oricâte îndoieli aş fi avut, totuşi faţa era a lui Joseph şi, mânat de curiozitate, nu m-am putut stăpâni şi m-am ţinut în preajma lui, urmărindu-l.

Odată l-am pierdut pentru o clipă, dar nu era mare pericol de a pierde din vedere acel costum un timp îndelungat şi după o scurta căutare am dat peste el din nou. Stătea la capătul digului, într-un loc mai puţin aglomerat, cu braţul în jurul taliei unei fete. M-am strecurat mai aproape. Era o fată veselă, cu faţa roşie, destul de arătoasă, dar comună până în cel mai înalt grad. Pălăria îi zăcea alături de ea, iar capul se odihnea pe umărul lui. Părea să-l iubească, dar el era în mod evident plictisit.

— Nu mă placi, Joe? Am auzit-o murmurând.

— Ba, replică el, cam neconvingător, sigur că te plac.

Ea îl lovi cu palma afectuos, dar el nu răspunse şi câteva minute după aceea se ridică mormăind o scuză şi o părăsi, iar eu l-am urmărit în timp ce se îndrepta către crâşmă. În uşă a întâlnit pe unul din tovarăşii săi.

— Hei, căzu întrebarea, ce-ai făcut cu Liza?

— O, nu pot s-o sufăr, fu răspunsul; mă plictiseşte de moarte. Du-te şi te distrează tu cu ea.

Prietenul său dispăru în direcţia Lizei, iar Joe intră în cameră, eu ţinându-mă în urma lui. Acum că el era singur, eram hotărât să-i vorbesc. Cu cât îi studiam mai mult trăsăturile, eu atât găseam mai multă asemănare în ele cu acelea ale fostului meu prieten Joseph.

El se întindea peste bar strigând să i se dea un gin dublu, când l-am bătut pe umăr. Şi-a întors capul, iar în clipa în care m-a văzut, faţa sa a devenit lividă.

— Domnul Joseph Smythe, presupun, am spus eu cu un zâmbet.

— Cine-i domnul Joseph Smythe? Răspunse el cu glas răguşit. Numele meu e Smith, eu nu-s nici un Smythe. Cine sunteţi? Nu vă cunosc.

În timp ce vorbea, ochii mei zăboviră pe un inel curios de aur de provenienţă indiană pe care-l purta în mâna stângă. Acel inel nu putea fi confundat nici într-un caz; trecuse prin mâna tuturor membrilor clubului de mai multe ori, ca o curiozitate unică. Ochii săi îmi urmăriră privirea. Izbucni în lacrimi şi, împingându-mă în faţa sa într-un colţ liniştit al cârciumii, s-a aşezat în faţa mea.

— Nu mă da de gol, bătrâne, spuse pe un ton plângăreţ; pentru numele lui Dumnezeu. Nu mă trăda la vreunul din tipii de aici că sunt un membru al acelei lumi blestemate făcută din ceară, din Saint James42. N-o să-mi mai vorbească atunci niciodată. Ţine-ţi în primul rând fleanca în legătura cu Oxfordul. N-aş vrea să ştie că am fost la un colegiu, pentru nimic în lume.

M-am aşezat îngrozit, îl ascultam cum mă ruga Smith să-l ţin pe veselul Harry cât mai departe de cunoştinţele lui Smythe, persoana superioară. Iată-l pe Smith cuprins de o frică de moarte ca tovarăşii săi să nu audă de identitatea sa cu aristocraticul Smythe şi să-l îndepărteze. Atitudinea lui m-a lăsat perplex atunci, dar, când am ajuns să reflectez mai bine, m-am mirat de mine însumi că m-am aşteptat să fie invers.

— Nu pot altfel, continuă el, trebuie să trăiesc două vieţi. Jumătate de timp îs un fudul care stă cu nasu-n sus, care merită să i se dea un picior în fund.

— Când, am întrerupt, te-am auzit exprimând unele păreri extrem de puţin măgulitoare la adresa unor oameni ca „Arry”43.

— Ştiu, replică el cu o voce trădând o emoţie puternică; asta-i partea cea mai neplăcută. Când sunt filfizon, mă dispreţuiesc pentru că ştiu că sub moaca aia batjocoritoare rămân un blestemai; de Arry. Când sunt Arry, mă urăsc pentru că ştiu că sunt un filfizon.

— Nu te poţi hotărî ce personaj preferi şi să te ţii de el? Am întrebat.

— Nu, răspunse el, nu pot. Este un lucru ciudat, dar, oricare sunt, la capătul unei luni începe să-mi fie greaţă de mine, fără nici o îndoială.

— Zău că te înţeleg, am murmurat. Eu m-aş sătura în două săptămâni.

— Acum sunt eu însumi, a continuat el fără să observe remarca mea, cam de zece zile. Într-o dimineaţă, cam peste trei săptămâni, mă voi trezi în casa mea din Mile End Road44 şi mă voi uita prin cameră la toate aceste haine atârnate peste pat şi acest acordeon (îl strânse cu afecţiune) şi voi simţi că roşesc. Apoi voi sări din pat şi mă voi privi în oglindă. Nemernic mic şi scandalagiu, îmi voi spune, îmi cam vine să te strâng de gât. Atunci mă voi bărbieri şi-mi voi pune un costum modest din serj bleu şi un melon, şi îi voi spune proprietăresei să-mi păstrez camerele până mă întorc. Apoi mă voi strecura afară din casă, voi lua prima birjă pe care o întâlnesc şi mă întorc în Halbany45. Şi o lună după ce mă voi reîntoarce în camerele mele din Halbany, îi voi zvârli pe Voltaire şi Parini46 în foc, mă voi speria de bustul bunului şi bătrânului Omer47, o să-mi trag pe mine din nou costumul bleu ca să mă întorc în Mile End Roard.

— Cum îţi explici absenţa în faţa ambelor tabere?

Un zâmbet slab îi trecu peste faţă.

— N-ai pomenit asta nimănui? Întrebă el neliniştit.

— Nici unui suflet, am răspuns, deşi mărturisesc că adesea m-am simţit tentat să o fac.

— O, asta e destul de simplu, replică el. Spun doar menajerei din Halbany că plec din oraş, iar prietenii mei de aici cred că eu călătoresc. Nimeni nu-mi duce prea mult dorul, adăugă el patetic. Niciunul din cele două personaje nu este deosebit de fermecător. M-am săturat să devin când unul când celălalt. Când sunt un Arry sunt prea Arry, iar când sunt fanfaron sunt unul din mâna-ntâi. Îmi pare ca şi cum aş fi două extreme ale aceluiaşi om, fără a avea nimic la mijloc. Dacă m-aş putea amesteca puţin, aş fi exact cum trebuie.

Pufni pe nas de vreo două ori şi apoi râse.

— Ei, spuse el, alungându-şi tristeţea momentană, totul e un joc şi care-i scorni atât timp cât eşti fericit? Bei o duşcă?

Am refuzat băutura şi l-am părăsit, lăsându-l să-şi exteriorizeze sentimentele la acordeon.

Într-o după-amiază, cam o lună mai târziu, servitoarea intră cu o carte de vizită pe oare era gravat numele „Domnului Joseph Smythe”. Am rugat-o să-l conducă la mine. Intră cu aerul său obişnuit de îngâmfare apatică şi s-a aşezat cu o atitudine graţioasă pe sofa.

— Ei, ce zici, am spus imediat ce fata a închis uşa în urma ei, te-ai descotorosit de Smith?

— Sper sincer că nu o voi face niciodată, spuse el cu ton alarmat. Nu ai nici o idee câtă supărare îmi provoacă povestea asta. Nu pot înţelege. Ce afinitate poate exista între mine şi acel mic snob dezgustător depăşeşte puterea mea de înţelegere. Te asigur, dragul meu Mac că dacă aş şti că sunt un şacal sau un vampir, asta mi-ar provoca mai puţină repulsie decât gândul că sunt unul şi acelaşi om cu acel tip mizerabil din Whitechapel. Când mă gândesc la el, fiecare nerv din corpul meu…

— Nu te mai gândi la el, l-am întrerupt, dându-mi seama de emoţia lui puternic stăpânită. Sunt sigur că nu ai venit aici să vorbeşti despre el. Să-l alungăm din mijlocul nostru.

— Ba, replică el, într-un fel anume lucrurile sunt cam legate de el. Aceasta este singura scuză pentru că-ţi impun subiectul. Eşti singurul om căruia îi pot vorbi despre aceasta – dacă nu te plictiseşte.

— Nicidecum, am spus. Mă interesează foarte mult. Cum ezita încă, l-am întrebat direct despre ce era vorba.

El părea jenat.

— E cu totul absurd din partea mea, spuse el, în timp ce o foarte slabă nuanţă de roz a trecu peste faţa de obicei lipsită de culoare, dar simt că trebuie să vorbesc cuiva despre asta. Adevărul e, dragul meu Mac, că sunt îndrăgostit.

— Grozav! Am strigat eu. Sunt încântat să aud asta. Mă gândesc că dragostea ar putea să-l facă om. Cunosc doamna?

— Sunt înclinat să cred că trebuie să o fi văzut, replică el. Era cu mine pe digul din Yarmouth în acea seară când m-ai întâlnit.

— Sper că nu e Liza! Am exclamat.

— Ba ea e, răspunse el, domnişoara Elizabeth Muggins. El zăbovi ca un îndrăgostit asupra numelui.

— Dar, am spus eu, păreai – iartă-mă dar nu s-a putut să nu observ, atât era de evident – păreai cât se poate de neinteresat de ea. Ba chiar am dedus din remarca făcută către un prieten, că tovărăşia ei era în mod evident neplăcută.

— Pentru Smith, mă corectă el. Ce cunoscător ar putea fi acel mic ticălos scandalagiu al valorii unei femei! Repulsia unui astfel de om este o dovadă a meritelor ei.

— Poate mă înşel, am spus, dar mi-a făcut impresia că e un pic cam comună.

— Poate că nu este ceea ce lumea ar numi o lady, recunoscu el, dar, dragul meu Mac, părerea mea despre lume nu este de natură să confere mare valoare opiniilor ei. Sunt bucuros să spun că eu şi lumea avem păreri deosebite asupra majorităţii subiectelor. Ea e frumoasă şi bună şi este aleasa mea.

— E o fată destul de veselă, am replicat eu, aş spune afectuoasă. Dar ai luat în considerare, Smythe, dacă ea este destul de… cum să spun… atât de intelectuală cât ar îi de dorit?

— Uite, ca să spun adevărul, nu mi-am bătut capul prea mult în legătură cu intelectul ei, replică el cu unul din zâmbetele sale batjocoritoare. Nu e nici o îndoială că volumul de intelect absolut necesar pentru formarea unui cămin britanic îl voi putea furniza chiar eu. Nu doresc nicicum o soţie intelectuală. Eşti silit de împrejurări să te întâlneşti cu oameni plictisitori, dar dacă poţi să eviţi acest lucru, nu trăieşti cu ei… Nu, continuă el, întorcându-se la un ton mai natural, cu cât mă gândesc mai mult la Elisabeth, cu atât mai clar îmi apare că ea este singura femeie din lume care s-ar putea căsători cu mine. Înţeleg că pentru un observator superficial, alegerea mea poate părea extraordinară. Nu pretind că o explic, nici că o înţeleg. Studierea omenirii depăşeşte forţele omului. Numai nebunii o încearcă. Poate mă atrage tocmai contrastul ei faţă de mine. Poate că natura mea mult prea spirituală simte probabil nevoia legăturii cu natura ei mai brutal pământeană pentru a se perfecta. Nu ştiu. Aceste lucruri trebuie să rămână totdeauna mistere. Singurul lucru pe care-l ştiu este că o iubesc… că, dacă se poate pune bază pe instinct, ea este tovarăşa spre care mă împinge Artemis48.

Era evident că era îndrăgostit, aşa că am încetat să mai discut în contradictoriu cu, el.

— Ai întreţinut cunoştinţa cu ea şi după ce… era să spun „după ce ai încetat să fii Smith”, dar, nedorind să-l tulbur menţionând acea persoană, am spus, după ce te-ai întors la Albany?

— Nu exact, replică el. Am pierdut-o din vedere după ce am plecat din Yarmouth şi nu am văzut-o din nou până acum cinci, zile, când am întâlnit-o într-un magazin de pâine bine aerisit. Intrasem să iau un pahar de lapte şi o chiflă şi ea mi le-a adus. Am recunoscut-o imediat. Faţa lui s-a luminat cu un zâmbet cât se poate de uman. Acum iau ceaiul acolo în fiecare după-amiază, adăugă, el, uitându-se spre ceas, la ora patru.

— Nu prea e nevoie să întreb despre părerea ei asupra acestui subiect, am spus râzând. Sentimentele ei faţă de tine erau destul de evidente.

— Ei bine, asta-i partea curioasă, replică el, revenind către jena sa anterioară. Se pare că acum nu-i pasă de mine de loc. Mă respinge în mod evident. Spune – ca să mă exprim în propria limbă colorată a dragei mele copile – că nu m-ar lua cu nici un preţ. Spune că ar fi ca şi cum s-ar căsători cu un mecanism de ceasornic lipsit de cheie. Este mai mult sinceră decât măgulitoare, dar îmi place asta.

— Stai o clipă, am spus. Îmi trece o idee prin minte. Ea ştie de identitatea ta cu Smith?

— Nu, replică, el alarmat, nu aş vrea să ştie pentru nimic în lume. Chiar ieri a spus că îi amintesc de un tip pe care-l întâlnise la Yarmouth, asta dându-i mari emoţii.

— Cum arăta când ţi-a spus asta? Am întrebat.

— Cum arăta? Replică el, neînţelegându-mă.

— Care erai expresia ei în acel moment? Am spus. Era severă sau tandră?

— Ei bine, replică el, acum că mă gândesc la asta, îmi pare că s-a înmuiat puţin chiar în clipa aceea.

— Dragă băiete, am spus, cazul e clar ca lumina zilei. Ea îl iubeşte pe Smith. Nici o fată care l-a admirat pe Smith nu ar putea fi atrasă de Smythe. Cu eul tău de acum n-o vei câştiga niciodată. Oricum, peste câteva săptămâni vei fi din nou Smith. Amână chestiunea până atunci. Cere-o de nevastă ca Smith şi ea te va accepta. După căsătorie poţi să-l dezvălui pe Smythe cu delicateţea necesară.

— Doamne, exclamă el, ieşind din letargia sa obişnuită, nu m-am gândit niciodată la asta. Adevărul e că, atunci când sunt în toate minţile, Smith şi toate problemele lui îmi par ca un vis. Nici o idee legată de el nu mi-ar trece prin minte.

Se ridică şi îmi întinde mâna. Sunt foarte bucuros că am venit să te văd, spuse el. Sugestia ta aproape că m-a împăcat cu soarta mea nenorocită, într-adevăr, acum aştept cu nerăbdare să fiu o lună Smith din nou.

— Sunt atât de mulţumit, am răspuns, strângându-i mâna. Ai grijă să vii să-mi spui cum te descurci. Afacerile de dragoste ale altui om nu sunt de obicei captivante, dar există un element de interes legat de ale tale, care face cazul de-a dreptul excepţional.

Ne-am despărţit şi nu l-am mai văzut din nou timp de o lună. Apoi, târziu, într-o seară, servitoarea a bătut la uşa mea pentru a-mi spune că un domn Smith ar vrea să mă vadă.

— Smith, Smith, am repetat. Care Smith? Nu ţi-a dat o carte de vizită?

— Nu, domnule, a răspuns fata. Nu prea pare tipul care ar avea carte de vizită. Nu e un gentleman, domnule, dar spune că-l cunoaşteţi. În mod evident, considera afirmaţia drept o remarcă răutăcioasă la adresa ei.

Eram gata să-i spun să zică omului că sunt plecat, când amintirea celuilalt eu al lui Smythe îmi străfulgeră prin minte şi i-am ordonat să-l trimită sus.

A trecut un minut şi apoi el a intrat. Purta un costum cu un model şi mai ţipător ca înainte, dacă aşa ceva era posibil. Cred că trebuie să-l fi conceput el însuşi. Arăta transpirat şi soios. Nu s-a oferit să ne strângem mâinile, ci s-a aşezat cu stângăcie pe marginea unui scaun mic şi privea prin cameră cu uimire, ca şi cum n-ar mai fi văzut-o niciodată înainte.

Mi-a transmis cu totul timiditatea sa. Nu-mi trecea prin cap ce să-i spun şi am rămas pentru un timp cufundaţi într-o tăcere dureroasă.

— Ei bine, am spus, în cele din urmă, aruncându-mă cu capul înainte asupra problemei, aşa cum obişnuiesc oamenii timizi. Ce face Liza?

— O, ea este cât se poate de bine, replică el, ţinându-şi ochii fixaţi pe pălărie.

— Ai făcut-o? Am continuat.

— Ce să fac? A întrebat ridicând privirea.

— Să te căsătoreşti cu ea.

— Nu, a răspuns el, revenind la contemplarea pălăriei.

— Te-a refuzat, deci? Am spus.

— N-am cerut-o, răspunse el.

Nu părea să fie dornic să explice lucrurile de bună voie. A trebuit să transform conversaţia într-un fel de interogatoriu.

— De ce nu? Am întrebat. Crezi că nu-i mai pasă de tine?

Izbucni într-un râs aspru.

— Nu-i vorba de asta, spuse el. E ca şi cum ai avea un ghips poros întins peste tot pe tine, să fiu al naibii dacă nu-i aşa. Nu te poţi descotorosi de ea. Aş vrea să-i placă de altul. Sunt sătul de ea până peste cap.

— Dar acum o lună erai entuziasmat de ea! Am exclamat eu surprins.

— Smythe poate să fi fost, a spus el. Nătăfleţul ăla care are capul plin de scrobeală nu face nici doi bani. Oricum, n-o iau cât timp rămân eu însumi. Sunt un tip prea isteţ ca să fac asta. Felul ăsta de fete sunt destul de bune să te distrezi cu ele, dar nu-ţi vine să te însori cu vreuna. Nu-ţi fac nici un bine. Un bărbat are nevoie de o soţie pe care să o poată respecta… de cineva care e cu puţin deasupra lui, care să-l salte cu o treaptă sau două… cineva la care să se poată uita în sus şi pe care să o venereze. Soţia unui bărbat trebuie să fie pentru el o zeiţă… un înger…

— Se părea că întâlniseşi acea doamnă, am remarcat întrerupându-l.

Se înroşi de tot şi deveni dintr-o dată extrem de absorbit de modelul covorului. Dar în clipa următoare se uită în sus din nou, iar faţa sa părea literalmente transformată.

— O, domnule MacShaughnassy, izbucni el cu un ton de curaj autentic în voce, nu ştiţi cât de bună şi de frumoasă este. Nu-s demn nici să-i şoptesc numele în gândurile mele. Şi-i aşa de deşteaptă! Am întâlnit-o la Toynbee Hall49!

Avea loc o petrecere pentru filfizoni acolo. V-ar fi plăcut, domnule MacShaughnassy, dacă aţi fi putut-o asculta. Îşi bătea joc în faţa tatălui ei de tablouri şi de oamenii din preajmă… Ce inteligenţă, ce educaţie, câtă aroganţă! I-am urmărit până afară şi i-am deschis uşa trăsurii, iar ea şi-a tras fusta deoparte şi s-a uitat la mine ca şi cum aş fi fost noroiul de pe drum. Aş vrea să fiu, căci atunci, poate, într-o zi i-aş putea săruta picioarele.

Emoţia ea era atât de reală încât nu m-am simţit înclinat să râd de el.

— Ai aflat cine era? Am întrebat.

— Da, răspunse el. L-am auzit pe bătrânul domn spunând „Acasă” către servitori şi vizitiu şi am alergat după trăsură tot drumul până în strada Arley50. Domnişoara Trevior, Hedith Trevior51.

— Domnişoara Trevior! Am strigat. O fată înaltă, brunetă, eu părul dezordonat şi cu ochi cam slabi?

— Înaltă şi brunetă, replică el, cu un păr care pare că vrea să-i atingă buzele pentru a i le sătura, iar ochii ei sunt albaştri deschis, ca o cravată a studenţilor din Oxford sau Cambridge. O sută şaptezeci şi trei era numărul.

— Exact, am spus eu. Dragul meu Smith, povestea asta devine complicată. Ai întâlnit doamna şi ai vorbit cu ea timp de jumătate de oră ca Smythe, nu-ţi aminteşti?

— Nu, răspunse el, după ce s-a gândit o clipă. Nu pot spune că îmi amintesc. Niciodată nu-mi pot aminti prea multe despre Smythe. Îmi pare întotdeauna ca un coşmar.

— Ei bine, ai întâlnit-o, am spus. Sunt absolut sigur. Eu însumi i te-am prezentat, iar ea mi-a mărturisit, după aceea că te considera un bărbat de-a dreptul fermecător.

— Nu, chiar? A remarcat el, minunându-se în mod evident şi înmuindu-şi sentimentele faţă de Smythe. Şi mie mi-a plăcut de ea?

— Ei bine, ca să spun adevărul, am răspuns, nu cred. Păreai extrem de plictisit.

— Ei, fir-ar să fie, l-am auzit murmurând pentru sine. Apoi a spus cu voce tare: Crezi că voi avea vreodată şansa s-o văd din nou când… sunt Smythe?

— Desigur, am spus. Te voi duce eu însumi la ea… Apropo, am adăugat, sărind şi uitându-mă pe poliţa căminului, am primit o invitaţie pentru o reprezentaţie cu „Cenuşereasa” în casa lor… ceva legat de o zi de naştere. Vei fi Smythe pe douăzeci noiembrie?

— Daa, replică el, o, da… trebuie să fiu până atunci.

— Foarte bine, atunci, am spus. Voi trece pe la tine în strada Albany şi vom merge împreună.

S-a ridicat şi a stat în picioare netezindu-şi pălăria cu mâna.

— Pentru prima dată că aştept cu nerăbdare să devin din nou acel cadavru viu. Smythe, spuse el încet. Să fiu al naibii dacă nu încerc să grăbesc treaba asta…

— Nu-ţi va fi de folos până pe douăzeci, i-am amintit. Şi, am adăugat în timp ce m-am ridicat să sun, eşti sigur că e adevărat de data asta? Nu te vei întoarce la Liza?

— O, nu vorbi despre Liza cu aceeaşi răsuflare cu care pronunţi Edith, replică el. Sună ca un sacrilegiu.

Stătea ezitând, ţinând clanţa uşii în mină. În cele din urmă, deschizând-i şi uitându-se foarte insistent la pălărie, spuse.

— Acum mă duc în strada Arley. Mă plimb în sus şi în jos în faţa casei în fiecare seară, iar uneori, când nu se uită nimeni, am ocazia să-i sărut pragul.

Dispăru, iar eu m-am întors la scaunul meu.

La data de douăzeci noiembrie m-am dus la el, conform promisiunii. L-am găsit gata de a pleca la club: uitase totul despre întâlnirea noastră. I-am menţionat-o, iar el şi-a reamintit-o cu greutate şi a consimţit, fără nici un entuziasm, să mă însoţească. Prin câteva aluzii pricepute şoptite mamei ei (incluzând menţionarea întâmplătoare a venitului său), am manevrat treburile de aşa manieră încât a avut-o pe Edith aproape în întregime pentru el întreaga seară. Eram mândru de ce făcusem şi, în timp ce mergeam spre casă împreună, aşteptam să-i primesc gratitudinea. Cum părea că vine cam încet, am făcut aluzie la aşteptările mele.

— Ei, bine, am spus, cred că am reuşit să mă achit de sarcina mea într-un mod cât se poate de satisfăcător pentru tine.

— Ce ai reuşit atât de satisfăcător? Spuse el.

— Păi, să te las pe tine şi pe domnişoara Trevior împreună atât de mult timp în seră, am răspuns cam jignit. Eu am aranjat asta pentru tine.

— O, tu erai deci! Replică el. Şi eu blestemam providenţa.

M-am oprit ca trăsnit în mijlocul trotuarului, cu faţa spre el.

— N-o iubeşti? Arii spus.

— S-o iubesc! Repetă el cu cea mai mare surprindere. Ce dracu' poţi iubi la ea? Nu e nimic altceva decât o traducere proastă a unei comedii franceze moderne în care s-a omis partea interesantă.

— Asta pune capac la toate. Ai venit la mine acum o lună, am spus, îndrăgostit nebuneşte şi dorind să fii noroiul de sub picioarele ei şi să-i săruţi pragul casei.

El se înroşi foarte tare.

— Aş vrea, dragul meu Mac, spuse el, să-mi faci plăcerea de a nu mă confunda cu acel ticălos detestabil de care sunt din nenorocire legat. M-ai îndatora foarte mult dacă data următoare când încearcă să te inoportuneze cu aiureala lui vulgară ai să-i dai cu toată bunăvoinţa un picior în jos pe scară. Fără îndoială, adăugă el, cu un surâs batjocoritor, în timp ce continuam să mergem, domnişoara Trevior ar fi idealul său. Ea este exact tipul de femeie, aş spune, capabilă să farmece acel tip de bărbat. În ceea ce mă priveşte, nu apreciez femeia cu pretenţii artistice şi literare. În plus, continuă el, cu o voce mai profundă, îmi ştii sentimentele. Nu-mi va păsa niciodată de vreo altă femeie în afară de Elizabeth.

— Iar ea? Am spus.

— Ea, oftă el, îşi frânge inima după Smith.

— De ce nu-i spui că eşti Smith? Am întrebat.

— Nu pot, replică el, nici chiar pentru a o câştiga. Pe lângă asta, nici cel puţin nu m-ar crede.

Ne-am spus noapte bună la colţul străzii Bond52 şi nu l-am mai văzut din nou până într-o după-amiază târzie din luna martie a anului următor, când am dat peste el în Ludgate Circus53. Purta costumul său bleu de tranziţie şi melonul. M-am îndreptat spre el şi l-am apucat de braţ.

— Care eşti? Am spus.

— Niciunul, pentru moment, replică el, slavă Domnului. Acum o jumătate de oră am fost Smythe şi peste o jumătate de oră voi fi Smith. Timp de jumătate de oră sunt om.

În vocea sa era un sunet plăcut şi o lumină plăcută, amabilă în ochii săi şi se purta sincer şi direct ca un gentleman.

— Eşti cu siguranţă mult mai bun decât amândoi, am spus.

Râse cu un râset vesel, străbătut doar de o umbră de tristeţe.

— Ştii ce cred eu despre Cer? Spuse el.

— Nu, i-am replicat, puţin cam surprins de întrebare.

— Ludgate Circus, a fost răspunsul. Singurele momente într-adevăr satisfăcătoare ale vieţii mele, spuse el, le-am petrecut în vecinătatea acestui loc. Am părăsit Piccadilly ca un pungaş nesănătos, bolnăvicios. În Charring Cross am început să-mi simt sângele mişcându-se în vine. Din Ludgate Circus până la Chepside sunt o fiinţă umană cu simţăminte omeneşti pulsându-mi în inima şi gânduri omeneşti în creier – cu idei, simpatii şi speranţe. În Bank, mintea mea devine goală. În timp ce continui să merg, simţurile mele devin grosolane şi necioplite, iar când ajung în Whitechapel sunt un biet ticălos necivilizat. Pe drumul de întoarcere se întâmplă acelaşi lucru, dar inversat.

— De ce nu locuieşti în Ludgate Circurs, am spus, ca să fii întotdeauna cum eşti acum?

— Deoarece, răspunse el, omul este o pendulă şi trebuie să-şi descrie arcul său… Dragul meu Mac, spuse el apoi, punându-mi mâna pe umăr, există numai un singur lucru bun legat de mine şi acesta este morala. Omul este aşa cum a fost făcut: nu fi atât de sigur că poţi să-l desfaci în bucăţi ca să-l faci mai bun. Toată viaţa am căutat să devin eu însumi o persoană nefiresc de superioară. Natura s-a răzbunat, făcându-mă, de asemenea o persoană nefiresc de inferioară. Natura detestă strâmbătatea. Ea face omul ca un tot, pentru a fi dezvoltat ca un tot. Întotdeauna mă întreb, ori de câte ori dau peste o persoană supranatural de pioasă, peste una supranatural de morală sau supranatural de cultivată, dacă acestea n-au şi ele un revers.

Am fost şocat de argumentul sugerat şi am mers alături de el un timp fără a vorbi. În cele din urmă, fiind deosebit de interesat de subiect, l-am întrebat cum progresau diversele sale poveşti de dragoste.

— Oh, ca de obicei, replică el: un cul de sac54 – în care tot intru şi ies. Când sunt Smythe o iubesc pe Eliza şi Eliza mă detestă. Când sunt Smith o iubesc pe Edith şi simpla mea vedere o face să se cutremure. Este la fel de regretabil pentru ele ca şi pentru mine. Nu o spun cu lăudăroşenie. Cerul ştie că este o picătură în plus de nenorocire în cupa mea; dar e cert că Eliza realmente se prăpădeşte de dorul meu când sunt Smith şi ca Smith îmi este imposibil să fiu măcar politicos cu ea, în timp ce Edith, biata fată, a fost destul de fără minte să-mi dea inima când sunt Smythe şi ca Smythe ea îmi pare doar pielea unei femei umplută cu pleavă de învăţătură şi cu zdrenţe rupte din cadavrul deşteptăciunii.

Am rămas absorbit în propriile mele gânduri un timp şi nu am ieşit din ele până ce traversam spre Minories. Apoi, trecându-mi brusc prin minte o idee, i-am spus:

— De ce nu-ţi iei o fată cu totul nouă? Trebuie să fie fete de mijloc, pe care atât Smith cât şi Smythe le-ar putea place şi care v-ar accepta pe amândoi.

— Nici o fată, răspunse el. Aduc mai mult necaz decât merită. Alea pe care le vrei nu le poţi avea, iar cele pe care le poţi avea, nu le vrei.

Am tresărit şi m-am uitat la el. Umbla greoi, cu mâinile în buzunare şi cu o expresie goală pe faţă;

O repulsie bruscă m-a cuprins.

— Trebuie să plec acum, am spus oprindu-mă. Nu ştiam că am ajuns atât de departe.

El păru la fel de bucuros să scape de mine cum cum eram şi eu să scap de el.

— O, trebuie, spuse el, întinzând mâna. Ei bine, la revedere.

Ne-am dat mâna nepăsători. El dispăru în mulţime şi asta a fost ultima dată când l-am văzut.

— Este aceasta o poveste adevărată? A întrebat Jephson.

— Ei bine, am schimbat numele şi datele, spuse MacShaughnassy, dar pe faptele principale te poţi baza.